"De multe ori se întâmplă că păcatul nostru este ca un ulcior spart, din care se scurge harul în scurt timp: "Căci două sunt greşelile comise de poporul meu: m-a abandonat pe mine, izvorul apei vii şi şi-a săpat fântâni sparte, care nu ţin apa" (Ier 2,13). De aici, necesitatea pe care i-o prezintă Domnul lui Petru "de a ierta de şaptezeci de ori câte şapte". Dumnezeu nu oboseşte în a ierta, dar noi obosim în a cere iertare, nu-i aşa? Dumnezeu nu oboseşte în a ierta, chiar şi atunci când vede că harul său pare să nu reuşească să capete rădăcini puternice în pământul inimii noastre, când vede că drumul este greu, plin de buruieni şi de pietre.
Putem face un pas ulterior în această milostivire a lui Dumnezeu, care este mereu "mai mare decât conştiinţa noastră" de păcătoşi. Domnul nu se oboseşte să ierte, ba mai mult, reînnoieşte burduful în care noi primim iertarea sa. Foloseşte un burduf nou pentru vinul nou al milostivirii sale. Iar acest burduf este tocmai milostivirea sa: milostivirea sa pe care o experimentăm în noi înşine şi pe care o punem în practică, ajutându-i pe alţii. Inima care a primit milostivire nu este o inimă peticită, ci o inimă nouă, re-creată. Despre care David spune: "Crează în mine o inimă curată, reînnoieşte în mine un duh binevoitor" (Ps 50,12). Această inimă nouă, re-creată, este un recipient bun. Liturgia exprimă sufletul Bisericii atunci când ne propune această frumoasă rugăciune: "O, Dumnezeule, care în mod minunat ne-a re-creat după chipul tău şi în mod şi mai minunat ne-ai reînnoit şi ne-ai mântuit" (Privegherea Pascală, Ruăgiunea de după prima lectură). Această a doua creaţie este, de aceea, mai minunată decât prima. Este o inimă care ştie că a fost recreată datorită fuziunii mizeriei sale cu iertarea lui Dumnezeu: de aceea "este o inimă care a primit milostivire şi care dăruieşte milostivire".
În exercitarea acestei milostiviri care repară răul altuia, nimeni nu este mai bun, pentru a-l ajuta să se vindece, decât cel care menţine vie experienţa care l-a făcut obiect al milostivirii, în legătură cu acelaşi rău. Priveşte la tine. Aminteşte-ţi de istoria ta. Povesteşte-o. Şi vei găsi acolo atâta milostivire. Cel mai bun confesor, de obicei, este cel care se spovedeşte mai bine. De aceea, ne putem pune întrebarea: eu cum mă spovedesc?
Ne poate face bine contemplarea altora care şi-au lăsat inima recreată de milostivire.
Paul o primeşte în cadrul dur şi inflexibil al judecăţii sale modelate de Lege. Duritatea sa îl făcea să fie un persecutor. Milostivirea îl transformă în aşa fel, încât îi caută pe cei mai de departe, cu mentalitate păgână, iar apoi este foarte înţelegător şi milostiv faţă de cei care erau aşa cum a fost el. Paul dorea să fie considerat anatema tocmai pentru a-i salva pe ai săi. Judecata sa se consolidează "nejudecându-se pe sine", ci lăsându-l pe Dumnezeu să-l judece, el care este mai mare decât conştiinţa sa. Face apel la Isus Cristos, avocat fidel, de a cărui iubire nimeni nu îl poate separa.
Petru primeşte milostivirea în prezumţia sa de om sensibil. El a experimentat bunul simţ al unui pescar, care ştie din experienţă când se poate pescui şi când nu. Dar mergând pe ape, participând la pescuitul minunat îşi fixează prea mult privirea asupra sa. De aceea cere ajutor de la unica persoană care îl poate salva. Acest Petru a fost vindecat în rana sa cea mai profundă. Aceea de a-l trăda pe prieten. Şi l-au făcut Papă. Paul fusese rău înainte de a-l cunoaşte pe Cristos; Petru, după ce l-a cunoscut, l-a trădat... Dar faptul de a fi fost vindecat, l-a transformat pe Petru într-un apostol milostiv, într-o piatră solidă pe care se poate construi mereu, căci este piatra slabă care a fost vindecată. Petru este discipolul pe care Domnul, în Evanghelii, îl corectează cel mai mult, până la sfârşit. Iar Petru, răstignit fiind cu capul în jos, îşi încheie viaţa pământească recunoscând că mintea sa nu va putea pătrunde niciodată lecţia dată de Cristos. Cel mai sus, în răstignirea sa, sunt picioarele spălate de Domnul. Ele sunt pentru Petru receptaculul prin care el primeşte milostivirea de la Prietenul şi Domnul său.
Ioan va fi vindecat de mândria sa care vrea să răspundă cu foc la răul constatat. Dar apoi el scrie "copilaşii mei" şi pare unul dintre acei bunici buni care vorbesc doar despre iubire, el care era supranumit "fiul tunetului".
Augustin a fost vindecat în nostalgia sa de a ajunge târziu la această întâlnire, lucru care îl făcea să sufere mult. "Târziu te-am iubit", dar va găsi acel mod creativ de a umple de iubire tot timpul pierdut, scriind Confesiunile sale.
Francisc primeşte mereu mai mult milostivirea. Poate că cel mai mare semn de eroism din partea lui a fost să păstreze într-o tăcere milostivă Ordinul pe care l-a fondat. Francisc vede că fraţii lui se despart, luând ca stindard tot sărăcia.
Ignaţiu este vindecat de vanitatea sa şi dacă acesta a fost recipientul, putem să intuim cât a fost de mare acea dorinţă de glorie deşartă care a fost transformată în acea căutare a "mai marei slave a lui Dumnezeu".
În "Jurnalul unui paroh de ţară", Bernanos ne prezintă viaţa unui paroh de ţară, inspirându-se din viaţa sf. paroh de Ars. Există două pasaje foarte frumoase care vorbesc despre gândurile intime ale parohului în ultimele momente ale neaşteptatei sale boli: "ultimele săptămâni pe care Dumnezeu mi le va da, voi continua să lucrez preocupându-mă mai puţin de viitor, voi lucra doar pentru prezent. Eu nu am succes decât în lucrurile mici. Iată, un recipient al milostivirii foarte mic, legat de micile bucurii ale vieţii noastre pastorale.
Celălalt pasaj spune "de acum totul s-a sfârşit. Acea neîncredere pe care o aveam în persoana mea, s-a sfârşit, cred, pentru totdeauna. Lupta a luat sfârşit. M-am înpăcat de acum cu mine însumi. Dacă orice orgoliu ar muri în noi, harul harurilor ar însemna să te iubeşti umil, ca pe orice membru suferind al lui Isus Cristos".
Pr. Brochero, fericitul argentinian care curând va fi canonizat, s-a lăsat lucrat în inimă de milostivirea lui Dumnezeu. Receptaculul acestei milostiviri a fost până la urmă trupul său lepros. El, care visa să moară galopând, sărind peste vreun râu din sierra pentru a duce ungerea la un bolnav. Una dintre ultimele sale fraze au fost: "Nu există glorie împlinită în această viaţă". Cardinalul Van Thuan spunea că în închisoare Domnul l-a învăţat să distingă între "lucrurile lui Dumnezeu", cărora el s-a dedicat în timp ce era în libertate, ca preot şi episcop, şi Dumnezeu însuşi, căruia i se dedica acum, cât timp era închis.
Dar să mergem la sf. Fecioară. Suntem în casa ei.
Ea este recipientul simplu şi perfect cu care primim şi distribuim milostivirea. Ea conservă o milostivire care care este a sa, are legătură cu inima noastră şi este foarte eclezială. Magnificat-ul său este cântarea unei inimi integre, fără găuri, care priveşte la istoria fiecărei persoane cu milostivire maternă.
I-am cerut Fecioarei de la Guadalupe, privind la ea şi lăsându-mă privit de ea, să fiţi preoţi buni. Ea are un mod special de a ne privi. Ne priveşte în aşa fel încât unul se simte primit la sânul său. Ea ne învaţă că "singura putere capabilă să cucerească inima oamenilor este gingăşia lui Dumnezeu. Ceea ce încântă şi atrage, ceea ce îndoaie şi învinge, ceea ce deschide şi desface lanţurile nu este puterea instrumentelor sau duritatea legii, ci slăbiciunea atotputernică a iubirii divine.
Un alt mod de a privi al Mariei este legat de ţesut: Maria observă "ţesând", văzând modul în care poate combina lucrurile în aşa fel ca să iasă bine. Milostivirea face acelaşi lucru cu noi: nu ne face "buni" din exterior, dar cu firele mizeriei noastre, ţesute cu iubirea Tatălui, ne ţese în fel încât sufletul nostru se reînnoieşte recuperând imaginea sa, cea a lui Isus.
Al treilea mod în care priveşte Fecioara Maria este cel al atenţiei. Maria observă cu atenţie, de dedică în întregime şi se implică faţă de cel pe care îl are în faţă, aşa cum o mamă este numai ochi pentru fiul ei care îi povesteşte ceva. Iar mamele, pentru a face să iasă cuvinte din gura fiului cel mic, îl imită, se fac mici şi ele. Un preot care este impermeabil la privirile din jur, este închis în el însuşi. Dacă tu nu eşti capabil să păzeşti chipul oamenilor care îţi bat la uşă, nu vei fi capabil să le vorbeşti de Dumnezeu. Dacă nu le descifrăm suferinţele, dacă nu ne dăm seama de necesităţile lor, nu le vom putea oferi nimic.
În sfârşit, Maria priveşte într-un mod integru, unind totul, trecutul nostru, prezentul şi viitorul. Nu are o privire fragmentară. Milostivirea te face să vezi totalitatea şi intuieşte ceea ce este necesar. Aşa cum s-a întâmplat la Cana Galileii. Ea a simţit compasiune în mod anticipat pentru momentul în care ei nu vor mai avea vin şi de aceea îi cere lui Isus să intervină. Dacă în viaţa noastră este ceva "vin bun", nu este datorită meritului nostru, ci datorită "anticipatei sale milostiviri".
Putem încheia recitând Salve Regina, căci în aceste invocaţii găsim spiritul din Magnificat. Ea este Mamă milostivă, viaţă, dulceaţă şi speranţă pentru noi. Iar atunci când voi, preoţii aveţi aceste momente obscure, urâte, când nu veţi ştii cum să vă rezolvaţi problemele din intimitatea inimii voastre, nu vă spun "priviţi doar la Maria": asta trebuie să o faceţi; dar mergeţi acolo şi lăsaţi-vă
priviţi de ea. În linişte...
Fie ca împreună cu Maria să putem fi semn şi sacrament al milostivirii lui Dumnezeu.
