„Nici eu nu te condamn” - In 8,1-11

Episodul femeii adultere este o mini-dramă în două acte, sau cu două scene. Prima scenă are multe personaje: acuzatorii, femeia, Isus; a doua, are numai doi: Isus şi femeia.

        Deodată, cercul ascultătorilor se deschide pentru a-i face loc unei femei împinse de un grup de farizei gălăgioşi. O trimit în faţa lui Isus şi ei se aşează în cerc în jurul ei, probabil cu mâinile încrucişate pe piept. Spun că femeia a fost „surprinsă” în adulter, dar apare bănuiala că femeia nu a fost chiar „surprinsă”, ci spionată timp de mai multe nopţi – episodul are loc pe când se făcea ziuă (In 8,2) – pentru a merge la sigur. Femeia, luată cu forţa din braţele amantului, este adusă înaintea lui Isus. 

       „Tu ce spui despre asta”? Nu veniseră să ceară o părere, ci să-i întindă o cursă. Ca atunci când l-au întrebat dacă este corect sau nu să se plătească tribut Cezarului. În asta consta cursa: dacă spunea să nu se arunce cu pietre în ea, se punea împotriva Legii lui Moise şi putea fi acuzat de încălcarea ei, căci în Decalog, nu numai că adulterul era interzis, dar era precizată în mod explicit şi pedeapsa acestui păcat: uciderea cu pietre. Dacă, în schimb, spunea să se arunce cu pietre în ea, pierdea în sfârşit aura de învăţător bun, îndurător cu cei păcătoşi, care îi atrăgea simpatia poporului. Au gândit foarte bine totul şi erau siguri că vor ieşi victorioşi din încercare.

        Isus reacţionează într-o manieră surprinzătoare. Este tăcut, se apleacă şi începe să scrie pe pământ. Nu trasa probabil doar nişte semne, cum spun unii, ci scria litere. Unii gândeau că scrie păcatele acuzatorilor sau că, procedând astfel, doreşte să-şi arate indiferenţa faţă de cărturari şi farizei; dar Isus nu-şi arată niciodată indiferenţa, cu atât mai puţin dispreţul, faţă de alţii, oricine ar fi ei.

        Fiind vorba de un flagrant delict, constatat în mod corespunzător, trebuia să fie adus în faţa lui Isus şi bărbatul împreună cu femeia. În lege este scris: „Dacă cineva comite adulter cu soţia aproapelui său, bărbatul adulter şi femeia adulteră trebuie să moară” (Lev 20,10). De ce scribii şi farizeii nu s-au comportat astfel? Afirmaţia lor: „Moise, în Lege, ne-a poruncit ca pe astfel de femei să le ucidem cu pietre”, este o deformaţie la fel de „flagrantă” cu privire la Lege. Isus nu a voit să îi umilească prea mult pe oponenţii săi în faţa lumii, scoţând în evidenţă faptul că şi ei au încălcat Legea. El preferă să sublinieze faptul că ar face mai bine să se scandalizeze în interiorul lor şi atunci se apleacă să scrie pe pământ textele din Lege referitoare la flagrantul delict al adulterului.

        Pe moment, scribii şi farizeii nu înţeleg. Atunci Isus, ridicându-şi capul, îi aşează pe drumul corect: „Cine dintre voi este fără de păcat, să arunce prima piatră”. Ochii lor s-au deschis în sfârşit şi au citit ceea ce el a scris pe pământ. Cei care aveau mai multă familiaritate cu Legea, adică cei mai bătrâni, înţeleg primii cuvintele sale. Nu mai au nevoie să se oprească, căci cunosc succesiunea citatelor. Nu le rămâne, deci, decât să plece, în vârful picioarelor, căci au căzut chiar în capcana lor.

      Isus vrea să se înţeleagă, cu tact dar şi cu fermitate, că dacă fiinţele omeneşti  se raportează în acest fel la solul, aparent solid, al Legii şi al moralei celei mai lăudate, cu scopul de a demasca greşelile celorlalţi, ele vor risca să aibă în faţa lor, ca într-o oglindă, aceeaşi Lege şi aceeaşi morală care se întorc împotriva lor! Cine poate pretinde că este drept înaintea lui Dumnezeu?

          Să trecem la a doua scenă, cea care se desfăşoară între Isus şi femeie, singuri.

      Tribunalul s-a golit; în sală au rămas doar judecătorul şi acuzata. Până acum, Isus rămăsese aplecat la pământ; acum se ridică, o priveşte pe femeie şi îi spune: „Femeie, unde sunt? Nimeni nu te-a condamnat”? „Femeie”: pe buzele lui Isus, acest apelativ nu sună încărcat de dispreţ, aşa cum suna de pe buzele acuzatorilor („această femeie… femei ca acestea”), ci de onoare şi de respect. Este acelaşi apelativ cu care i s-a adresat Mamei din înălţimea crucii: „Femeie, iată fiul tău” (In 19,26).

Cine ştie cu ce voce tremurândă, în tăcerea care a urmat plecării acuzatorilor, femeia i-a răspuns lui Isus: „Nimeni, Doamne”. Iar Isus: „Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti”. O frază nemaiauzită, dacă ne gândim că Isus, în legătură cu adulterul, s-a arătat chiar mai sever decât Moise: „Însă eu vă spun: cel care priveşte o femeie şi o doreşte, a comis deja adulterul în inima sa” (Mt 5,28).

Fiind singurul fără păcat, el ar fi trebuit, conform regulii, să arunce primul cu piatra în ea. Dar nu o face, nu o condamnă, nu o poate condamna. Privind-o, el a înţeles că acea femeie încă nu avusese posibilitatea de a ajunge la un nivel de viaţă omenească autentică, voită de Dumnezeu. Nu fusese încă iubită cu adevărat, pentru ceea ce este. Cu soţul, se pare că lucrurile nu mergeau prea bine, pentru că, iată, avea un amant. Iar acesta din urmă, o iubea pentru ea însăşi, sau pentru el? Apoi, în mâinile scribilor şi ale farizeilor, această femeie nu era decât un obiect, un „pretext” pentru a-l acuza pe Isus.

Nefiind iubită pentru ceea ce era ea, cum putea această femeie să-i iubească pe alţii cu adevărat, în conformitate cu iubirea dintre un bărbat şi o femeie, voită de Dumnezeu? Este o reprezentare concretă a ceea ce au devenit fiinţele omeneşti din cauza păcatului: ei tânjesc unul după celălalt, se folosesc unul pe altul în beneficiu propriu, ca şi cum ar fi nişte obiecte. Şi faptul că avem de a face cu o femeie, ne arată şi mai clar care este povara robiei care apasă asupra omenirii.

Isus a venit tocmai pentru a răscumpăra creaturile omeneşti din această situaţie, pentru a le arăta cât sunt de iubite pentru ceea ce sunt ele, în mod gratuit, fără nici o condiţie preliminară. Iată de ce Isus nu o poate condamna pe acea femeie. Înainte de toate, el trebuie să-i descopere faptul că el nu o iubeşte aşa cum au iubit-o toţi ceilalţi, făcând-o să fie a lui, folosind-o ca pe o proprietate. El îi face darul unei iubiri îndreptate în mod total către ea, vrea să o facă să-şi recupereze, în sfârşit, demnitatea sa de femeie, de fiinţă omenească cu drepturi depline, aşa cum a voit-o Tatăl ceresc. Numai după ce va fi descoperit înflorirea acestei iubiri, femeia va găsi, în acest izvor care de acum ţâşneşte din inima ei, capacitatea de a-i iubi pe ceilalţi pentru ei înşişi, aşa cum este şi ea iubită.

Fraza pe care i-o adresează Isus: „Mergi, de acum să nu mai păcătuieşti”, nu este o ameninţare, este o invitaţie, desigur presantă, ca ea să-i permită iubirii gratuite pe care el i-o oferă din partea Tatălui ceresc, să-i pătrundă toată existenţa şi toate relaţiile sale cu ceilalţi. Din moment ce ştie că este iubită, şi încă în acest mod, femeia trebuie să înveţe şi ea să iubească în lumină şi în adevăr. Dacă Isus i-ar fi făcut doar „morală”, această femeie nu ar mai fi putut să vină la viaţă. De acest lucru depinde şi astăzi eficacitatea sau falimentul predicii pe care o face Biserica.

Odată trecută frica, femeia simte acea privire milostivă ca un balsam care îi coboară în inimă. Nici un bărbat nu o mai privise astfel! Câtă încredere reînnoită trebuie să-i fi insuflat acel cuvânt „mergi”! În acel moment, cuvântul însemna: întoarce-te la viaţă, speră din nou, întoarce-te acasă; ia-ţi înapoi demnitatea ta de femeie, vesteşte între oameni, prin simpla ta prezenţă între ei, că nu există numai lege, că există şi har; că nu există numai dreptate, că există şi milostivire.

Isus nu spune că adulterul nu este un păcat, sau că este ceva minor. Există o condamnare explicită a acestuia, chiar dacă foarte delicată, în cuvintele: „Să nu mai păcătuieşti”. Adulterul rămâne, totuşi, o vină devastatoare pe care nimeni nu o poate purta îndelung şi liniştit în conştiinţă, fără să strice prin ea, pe lângă familia proprie, şi sufletul propriu. Adulterul pune persoana într-o situaţie de ne-adevăr, silind-o aproape întotdeauna să se prefacă şi să ducă o viaţă dublă, plină de minciuni şi de subterfugii. Împietreşte inima, încercând cu orice preţ să pună această vină pe seama soţului său sau a soţiei sale, oricum, mereu pe seama altora. Nu înseamnă doar trădarea soţului, ci şi trădarea propriei persoane. Isus nu intenţionează, deci, să aprobe faptele femeii; intenţionează să condamne atitudinea celui care este mereu pregătit să descopere şi să denunţe păcatul celuilalt.

Dar, atenţie, căci aici riscăm să fim noi cei care aruncăm prima piatră! Îi condamnăm pe farizeii din Evanghelie pentru că nu au milă faţă de greşelile aproapelui, şi poate că nici nu ne dăm seama că deseori noi facem exact ca ei. Noi nu mai aruncăm pietre împotriva celui care greşeşte (ne-ar interzice-o legea civilă!), dar noroi da, vorbire de rău da, critică da. Dacă cineva din cercul nostru de cunoştinţe cade, sau face să se vorbească despre el, imediat ne năpustim asupra lui scandalizaţi, precum acei farizei. Deseori, acest lucru se întâmplă nu pentru că detestăm cu adevărat păcatul comis, ci pentru că detestăm păcătosul. Pentru că, prin contrast cu conduita celuilalt, vrem, în mod inconştient, să facem să iasă în evidenţă conduita noastră. Evanghelia femeii adultere ne propune un mare remediu pentru această foarte urâtă obişnuinţă. Să ne examinăm bine, cu ochii cu care ne vede Dumnezeu, şi atunci vom simţi, cu siguranţă, nevoia de a alerga la Isus, însă pentru a cere iertare pentru noi, nu condamnarea celorlalţi.

Pr. R. Cantalamessa OFMCap., Il volto della misericordia, San Paolo 2015

Foto: Cifrondi Antonio (sec. al XVII-lea), Cristos și femeia adulteră, pictură în ulei pe pânză, biserica San Michele al Pozzo Bianco, Bergamo (Italia)