Existenţa "virtuală" se propune cu o statură ontologică incertă: face abstracţie de prezenţa fizică dar oferă o formă, câteodată vie, de prezenţă socială.
Ea, bineînţeles, nu este un simplu produs al conştiinţei, o imagine a minţii, dar nu este nici o res extensa, o realitate obiectivă obişnuită, şi pentru faptul că există numai în situaţia interacţiunii. Sferele existenţiale angajate în prezenţa pe Reţea sunt de analizat mai bine. Se deschide în faţa noastră o lume "intermediară", hibridă, a cărei ontologie ar trebui analizată mai bine, în vederea unei înţelegeri teologice.
Cu siguranţă, o parte a capacităţii noastre de a vedea şi de a asculta este de acum "înăuntrul" Reţelei, aşa încât conectivitatea se defineşte de acum ca un drept, a cărui violare lezează profund capacităţile relaţionale şi sociale ale persoanelor. Însăşi identitatea noastră este mereu văzută mai mult ca o valoare care este aruncată precum o sămânţă în diferite spaţii şi nu este legată de prezenţa noastră fizică, de realitatea noastră biologică (...).
Aşa cum observa Papa Francisc în parabola evanghelică a "aproapelui", adică a "comunicatorului", levitul şi preotul "nu au văzut realitatea unui semen de-al lor, ci "pseudo-realitatea" unui "străin" faţă de care era bine să rămâi la distanţă". Iar astăzi, riscul este tocmai acesta: "ca anumite canale media să stabilească o "lege" şi o "liturgie" menită să ne facă să-l ignorăm pe acest aproape real al nostru, pentru a sluji altor interese".
Acest lucru este valabil şi pentru "legile" şi "liturgiile" creştine: a evangheliza nu înseamnă în nici un caz să faci "propagandă" Evangheliei. Nu înseamnă "să transmiţi" mesaje de credinţă. Evanghelia nu este un mesaj între alte mesaje. Deci, a evangheliza nu înseamnă "a introduce conţinuturi declarativ religioase" pe Facebook şi pe Twitter. Şi bineînţeles, adevărul Evangheliei nu îşi primeşte valoarea sa din popularitatea pe care o are sau din cantitatea de atenţie ("like"-uri) pe care o primeşte. Dimpotrivă, Papa aminteşte de necesitatea de a fi disponibili faţă de ceilalţi bărbaţi şi femei care ne stau alături, să "te implici cu răbdare şi cu respect în întrebările şi în dubiile lor, pe drumul de căutare a adevărului şi a sensului existenţei omeneşti".
A da mărturie înseamnă în primul rând a trăi o viaţă obişnuită alimentată de credinţă în toate: viziunea asupra lumii, alegeri, orientări, gusturi şi deci şi în modul de a comunica, de a construi prietenii şi de a te relaţiona în afara şi în interiorul Reţelei. Şi în consecinţă, cum a scris Papa, "să mărturiseşti cu coerenţă, în dreptul propriului tău profil digital şi în modul tău de a comunica, alegeri, preferinţe, judecăţi care sunt profund coerente cu Evanghelia, chiar şi atunci când nu se vorbeşte despre ea într-o formă explicită".
Biserica în Reţea este chemată deci să nu fie o "emiţătoare" de conţinuturi religioase, ci o "împărtăşitoare" a Evangheliei într-o societate complexă. Evanghelia nu este marfă de vândut într-o piaţă plină de informaţie. De multe ori se dovedeşte foarte eficace un mesaj discret menit să trezească interes, dorinţă de adevăr şi mişcare de conştiinţă. (...)
Posibila separare dintre conectare şi întâlnire, între împărtăşire şi relaţie implică faptul că astăzi relaţiile, în mod paradoxal, pot fi menţinute fără a renunţa la propria condiţie de izolare egoistă. Sherry Turkle a rezumat această condiţie în titlul unei cărţi: Insieme ma soli (Împreună, dar singuri). Nepotrivirea acestei apropieri provine din faptul că ea este stabilită de medierea tehnologică, conform căreia îmi este "aproape", cel care este "conectat" cu mine.
Care este riscul, deci? Acela de a fi "departe" de un prieten de-al meu care locuieşte aproape, dar care nu "există" pe Facebook sau foloseşte puţin e-mail-ul, şi invers, să simt "aproape" o persoană pe care nu am întâlnit-o niciodată, care a devenit "prietenul" meu pentru că este prietenul unui prieten de-al meu, cu care am o relaţie frecventă în Reţea.
Această ciudăţenie are rădăcini profunde în anonimatul societăţii de masă. Până la începutul sec. al XX-lea marea parte a populaţiei trăia în zona agricolă, iar persoanele cunoşteau nu mai mult de o sută de chipuri în toată viaţa lor. Astăzi este normal contrariul: a nu recunoaşte chipuri văzute pe stradă. Partea problematică este că începem să evaluăm apropierea cu criterii prea elementare, lipsite de complexitatea specifică unei relaţii adevărate, profunde.
Tehnologia obişnuieşte creierul din ce în ce mai mult să aplice experienţa jocurilor video, care se bazează pe logica "răspuns corect/răspuns greşit", la stimulii pe care îi trimitem interlocutorului nostru. Din punct de vedere creştinesc, "aproapele" nu este cu siguranţă cel care dă "răspunsuri exacte" la stimulii noştri. Logica evanghelică este clară: "Dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Şi păcătoşii îi iubesc pe cei care îi iubesc. Şi dacă faceţi bine celor care vă fac bine, ce răsplată aveţi? Şi păcătoşii fac aceasta. Şi dacă daţi cu împrumut celor de la care speraţi să primiţi, ce răsplată aveţi? Şi păcătoşii le împrumută păcătoşilor pentru a primi la fel. Iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să aşteptaţi nimic în schimb, căci răsplata voastră va fi mare, iar voi veţi fi fiii celui Preaînalt" (Lc 6,32-35).
Iar când evanghelistul Luca vorbeşte despre "facerea de bine", astăzi ar trebui să o înţelegem în sensul literal. Contactul în forma jocurilor video, în Reţea, se dezvoltă în mod sustanţial datorită "cuvintelor", adică povestirilor, mesajelor scrise. Altădată, era posibil să fi prieten cu cineva, doar dacă făceai împreună cu acea persoană o anumită activitate, sau mergeai să mănânci împreună, sau cântai în aceeaşi formaţie, sau făceai parte din acelaşi grup. Astăzi, în schimb, ca să fi "prieten" cu cineva, este suficient să îţi scrii viaţa pe un afişier electronic.
pr. Antonio Spadaro SJ
După Avvenire 26.11.2015
Foto: Avvenire
