Presbyterorum ordinis, la nr. 13 specifică:
„Preoţii ajung la sfinţenie în modul lor propriu îndeplinindu-și îndatoririle cu sinceritate şi statornicie, în Duhul lui Cristos (…). Neuitând niciodată că Domnul este acela care deschide inimile şi că înălţimea puterii nu vine de la ei, ci de la Dumnezeu (…). În această comuniune cu Cristos, ei participă la iubirea lui Dumnezeu, al cărei mister ascuns de veacuri a fost dezvăluit în Cristos (…). Fiind educatori în credinţă (…) ei se apropie de Dumnezeu „cu inimă sinceră, în plinătatea credinţei” (Evr 10,22); ei înalţă o speranţă tare pentru credincioşii lor pentru ca, întăriţi fiind de Dumnezeu, să-i poată şi ei întări pe aceia care îndură tot felul de încercări. Fiind conducători ai comunităţii, ei practică asceza specifică păstorilor de suflete: renunţând la avantaje personale, căutând nu folosul propriu, ci folosul celor mulţi, ca aceştia să se mântuiască, progresând continuu în împlinirea îndatoririi pastorale”.
„Preoţii ajung la sfinţenie în modul lor propriu îndeplinindu-și îndatoririle cu sinceritate şi statornicie, în Duhul lui Cristos (…). Neuitând niciodată că Domnul este acela care deschide inimile şi că înălţimea puterii nu vine de la ei, ci de la Dumnezeu (…). În această comuniune cu Cristos, ei participă la iubirea lui Dumnezeu, al cărei mister ascuns de veacuri a fost dezvăluit în Cristos (…). Fiind educatori în credinţă (…) ei se apropie de Dumnezeu „cu inimă sinceră, în plinătatea credinţei” (Evr 10,22); ei înalţă o speranţă tare pentru credincioşii lor pentru ca, întăriţi fiind de Dumnezeu, să-i poată şi ei întări pe aceia care îndură tot felul de încercări. Fiind conducători ai comunităţii, ei practică asceza specifică păstorilor de suflete: renunţând la avantaje personale, căutând nu folosul propriu, ci folosul celor mulţi, ca aceştia să se mântuiască, progresând continuu în împlinirea îndatoririi pastorale”.
