Preoția - identitate și slujire

 

Presbyterorum ordinis, la nr. 13 specifică:
„Preoţii ajung la sfinţenie în modul lor propriu îndeplinindu-și îndatoririle cu sinceritate şi statornicie, în Duhul lui Cristos (…). Neuitând niciodată că Domnul este acela care deschide inimile şi că înălţimea puterii nu vine de la ei, ci de la Dumnezeu (…). În această comuniune cu Cristos, ei participă la iubirea lui Dumnezeu, al cărei mister ascuns de veacuri a fost dezvăluit în Cristos (…). Fiind educatori în credinţă (…) ei se apropie de Dumnezeu „cu inimă sinceră, în plinătatea credinţei” (Evr 10,22); ei înalţă o speranţă tare pentru credincioşii lor pentru ca, întăriţi fiind de Dumnezeu, să-i poată şi ei întări pe aceia care îndură tot felul de încercări. Fiind conducători ai comunităţii, ei practică asceza specifică păstorilor de suflete: renunţând la avantaje personale, căutând nu folosul propriu, ci folosul celor mulţi, ca aceştia să se mântuiască, progresând continuu în împlinirea îndatoririi pastorale”.

În această misiune angajantă care obligă la o legătură armonioasă autentică între exigențele pastorale şi viaţa sa interioară, preotul poate fi nu doar un ajutor ci şi un obstacol pentru comunitatea pe care o păstorește. El este imaginea lui Cristos, Marele Preot, dar şi o prelungire a imaginii episcopului locului în acea comunitate. El trebuie să fie înzestrat cu un adevărat spirit eclezial devenind un factor de dialog și de unitate în comunitate. Eșecul preotului poate însemna eșecul episcopului dacă misiunea pe care o întreprinde are ca finalitate doar munca în sine însăși, fie ea fizică sau pastorală. Cu alte cuvinte, preotul trebuie să aibă clară în mintea şi în inima sa identitatea sacerdotală care nu derivă din roadele lucrării sale ci din cea a Unicului Mare Preot, Cristos Isus şi din întruparea sa în ființa preotului. Dacă identitatea care ne caracterizează este cea sacerdotală atunci micile momente de reculegere şi rugăciune nu devin nici inutile şi nici pierdere de timp. E necesar să-ţi dăruiești timp, să nu te lași absorbit de ceea ce te poate face să nu te mai regăsești, să nu te mai recunoști. 

Preotul ajunge la maturitate prin trăirea naturală a propriei slujiri. Astfel, suferințele produse de unele situații rezultate din exercitarea slujirii, fie în rândul credincioșilor, fie în interiorul presbiteriului, nu sunt altceva decât etape, aş putea spune, importante, ce fac parte din propria maturizare sacerdotală. Sunt convins că orice situație eclezială la care suntem chemați să luăm parte sau suntem din plin implicați sunt ocazii pentru a sluji, pentru a ne îmbogăți, pentru a ne maturiza ca oameni şi ca preoți. Există neplăceri de tot felul, materiale şi spirituale, umilințe pe care uneori preotul le poartă ca pe o povară. Este, cred, o posibilă cale pe care preotul poate ajunge la sfințenie. 

Așadar, tu ești slujitor al comunității în care ai fost trimis. Să vezi în comunitatea care ţi-a fost încredințată o școală a slujirii şi a carității. Diferitele misiuni care-ţi ți s-au încredințat (sau care îți vor fi încredințate) au menirea de a te ajuta să-l slujești mai bine pe Cristos, Biserica universală şi pe cea locală. Misiunea încredințată trebuie să adune la un loc competență, dăruire şi spirit de sacrificiu. 

Dumnezeu te-a făcut preot şi semn pentru oameni. Fă în așa fel încât să-l oferi pe Isus fiecărui om printr-un gest cordial, printr-o privire generoasă, printr-un cuvânt bun sau printr-un zâmbet care să îndemne la curaj. Dumnezeu îți dăruiește în fiecare zi o nouă ocazie pentru a te bucura de preoția lui Cristos. Profită din plin! 

pr. Ciprian Bejan-Piser

Academia Ecleziastică Pontificală (Roma)