Cine se roagă în Psalmi? "Mai întâi David în persoană se roagă în psalmi, dar ca o anticipare profetico-mesianică ce îl conţine deja în sine pe Mesia: în David se roagă Isus Cristos. Dar Cristos nu poate fi separat de Trupul său, Biserica, şi de membrele sale: deci în Cristos se roagă folosind cuvintele Psaltirii şi Biserica, şi creştinii". Este sinteza volumului Pregare i salmi con Cristo, ultimul scris de Dietrich Bonhoeffer în timpul vieţii (1940), iar acum publicat de Editura Queriniana, cu o prefaţă a cardinalului Gianfranco Ravasi, pe care o redăm în continuare.
Cu cele 19531 de cuvinte ebraice ale sale, Psaltirea este, prin amploarea sa, a treia carte a Vechiului Testament, după Ieremia şi Geneză. Însă prezenţa sa în istoria tradiţiei iudaice, mai întâi, şi creştine, mai apoi, a fost esenţială. Ne gândim, de exemplu, că din cele 60.000 de citări biblice întâlnite în scrierile sfântului Augustin, 20.000 aparţin Scripturilor ebraice şi din acestea, 11.500 sunt extrase din psalmi, cartea cea mai citată după Evanghelii. Dar nu a contat doar aspectul cantitativ. Acelaşi Părinte al Bisericii, amintit mai sus, în opera sa Enarrationes in Psalmos, exclama: "Psalterium meum, gaudium meum"!, dând glas în mod ideal unei adeziuni totale, pline de pasiune, care va continua de-a lungul secolelor în creştinism.
Această adeziune veselă şi mistică pătrunde şi textul scurt dar dens pe care Dietrich Bonhoeffer l-a dedicat Psalmilor. (...) Rugăciunea originală a psalmilor înseamnă har, izvorăşte dintr-un dialog deschis de Dumnezeu însuşi. Aşa cum un copil învaţă să vorbească pentru că tatăl îi vorbeşte, tot aşa şi noi învăţăm să vorbim pentru că Dumnezeu ne-a vorbit şi ne vorbeşte.
Astfel, nu trebuie să ne mire faptul că în Biblie, care este Cuvântul lui Dumnezeu prin excelenţă, întâlnim o "carte de rugăciuni". "La o primă vedere este foarte suprinzător că în Biblie găsim o carte de rugăciuni. Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi, în timp ce rugăciunile sunt cuvinte omeneşti. Cum se face că ele au intrat în Biblie? (...) Biblia este Cuvânt al lui Dumnezeu şi în psalmi. Atunci, rugăciunile adresate lui Dumnezeu sunt Cuvânt al lui Dumnezeu"? Răspunsul la această întrebare îl găsim tocmai în natura dialogică a Scripturilor, dar mai ales în cheia lor de intepretare care este figura Fiului, Isus Cristos, Dumnezeu şi om. El a schimbat cuvântul omenesc orant în cuvânt dumnezeiesc de binecuvântare. "Isus Cristos a dus în faţa lui Dumnezeu orice lipsă, orice bucurie, orice recunoştinţă şi orice speranţă a oamenilor. Pe buzele sale, cuvântul omenesc devine Cuvântul lui Dumnezeu, iar prin participarea noastră la rugăciunea sa, Cuvântul lui Dumnezeu devine, la rândul său, cuvânt omenesc".
Axa hermeneutică pe care Bonhoeffer o adoptă, transformând-o într-o cheie constantă de lectură a Psalmilor este cristologică: "Dacă Biblia conţine şi o carte de rugăciuni, înseamnă că acest Cuvânt al lui Dumnezeu nu este doar ceea ce el ne spune, ci şi ceea ce el vrea să audă, întrucât sunt cuvintele Fiului său, pe care îl iubeşte". Întreaga noastră existenţă omenească este asumată de Cristos şi transformată în glorie dumnezeiască, chiar şi în momentul cele mai întunecat, căci "Isus a murit pe cruce având pe buze cuvintele psalmilor".
Marele telolog şi mărturisitor creştin nu ezită să răspundă şi la această întrebare chinuitoare: "Cum poate Cristos să se roage cu noi cu psalmii, care mărturisesc o vină"? Aşadar, aşa-numiţii "psalmi penitenţiali", în realitate, dincolo de a fi expresia încrederii nestrămutate în harul lui Dumnezeu, sunt mărturia ispăşirii mântuitoare a lui Cristos pentru mântuirea noastră: "Isus se roagă pentru iertarea păcatelor, nu pentru că ar exista un păcat al său, ci datorită păcatelor noastre, pe care el le-a luat asupra sa şi pentru care suferă".
Este cunoscut că Psaltirea este şi un text poetic care trebuie supus analizei istorico-critice (...). Cartea se descoperă ca un şantier pentru critica textuală, din cauza transmiterii sale seculare, a modificărilor relative şi a degenerărilor sale. Se prezintă totodată şi ca un laborator filologic, fie datorită nepotrivirii cronologice a compoziţiei diferitelor poeme, fie din cauza caracteristicilor lexicale foarte variate, fie pentru trecerea de la limba ebraică originală la versiunea greacă a Septuagintei şi, în final, la textul masoretic vocalizat.
Psaltirea este şi un teren rodnic în ceea ce priveşte analiza literară: suficient să ne gândim la chestiunea diferitelor genuri literare, la structurile poetice deseori rafinate şi complexe, la aplicarea fascinantă a imaginilor care fac din psalmi "o grădină a simbolurilor" (Thomas S. Eliot). Nu pot fi ignorate nici reinterpretările care, aşa cum se întâmplă cu cântările regale, pot să transfere anumite compoziţii psaltice în orizont mesianic, aşa cum vor face Septuaginta pentru întreag Psaltire, şi aşa cum s-a întâmplat în liturgia şi în teologia creştină prin perspectiva cristologică.
Iată cum este motivată alegerea de a organiza sinteza sa introductivă la Psaltire într-un decalog tematic care este şi o catalogare a diferitelor registre şi genuri literare care susţin cele 150 de compoziţii psaltice. Se trece de la imnurile care laudă creaţia, contemplată nu doar în mod liric ci şi ca un act de adoraţie, la legea divină celebrată ca meditaţie a "acţiunii mântuitoare a lui Dumnezeu şi ca prescriere a unei noi vieţi trăite în ascultare". Se pleacă de la istoria mântuirii, contemplată ca o succesiune a mai multor acte dumnezeieşti care încep în Egipt şi se termină pe Golgota, căci în Cristos se împlineşte acest itinerariu mântuitor. Istoria mântuirii face apoi un popas când apare figura lui Mesia, al cărui chip este recitit în lumina chipului lui Cristos. În psalmii dedicaţi Sionului şi templului se intueşte profilul "Bisericii lui Dumnezeu din toată lumea şi din orice loc în care Dumnezeu locuieşte împreună cu comunitatea, în Cuvânt şi în sacrament".
Tot pe această linie se găseşte şi spectrul obscur al rugăciunilor în care se extinde planeta întunecoasă a suferinţei, a luptei, a fricii, a îndoielii. Aşa se întâmplă cu psalmii "penitenţiali", dar şi cu mai puţin plăcuţii psalmi de "acuză", care sunt marcaţi de un iz mistuitor de răzbunare.
Creaţie, lege, istoria mântuirii, Mesia, Sion-Biserică, viaţă, suferinţă, vină, răzbunare: decalogul genurilor psalmodice stabilit de Bonhoeefer se încheie cu o privire îndreptată către ultimul scop, care este şi ultima temă, "sfârşitul" sau, mai bine, "încheierea" întregii fiinţe şi existenţe, escatologia. "Obiectul rugăciunii psalmilor este viaţa în comuniune cu Dumnezeul revelaţiei, victoria finală a lui DUmnezeu în lume şi instaurarea împărăţiei mesianice". Este acelaşi scop la care conduce şi Noul Testament, este aceeaşi suflare care susţine rugăciunea "Tatăl nostru", considerat de Bonhoeffer ca suma ideală a Psaltirii. De aceea, "singurul lucru important este să începem din nou cu fidelitate şi iubire să ne rugăm psalmii, în numele Domnului nostru Isus Cristos".
După Avvenire, 29.10.2015
Foto: Avvenire
