Iubiţi fraţi,
Ceea ce mă face deosebit de bucuros să deschid cu voi
această Adunare este tema pe care aţi pus-o ca fir conducător al lucrărilor – Reînnoirea clerului – cu voinţa de a
susţine formarea de-a lungul diferitelor perioade ale vieţii.
Rusaliile tocmai celebrate pun această ţintă a voastră în
lumina corectă. De fapt, Duhul Sfânt rămâne protagonistul istoriei Bisericii:
este Duhul care locuieşte în plinătate în persoana lui Isus şi ne introduce în
misterul Dumnezeului celui viu; este Duhul care a însufleţit răspunsul generos
al Mamei Fecioare şi al sfinţilor; este Duhul care acţionează în credincioşi şi
în oamenii de pace, şi trezeşte disponibilitatea generoasă şi bucuria
evanghelizatoare a atâtor preoţi. Fără Duhul Sfânt – ştim asta – nu există
posibilitatea de viaţă bună, nici de reformă. Să ne rugăm şi să ne angajăm să
păstrăm forţa sa, pentru ca „lumea din timpul nostru să poată primi Vestea Bună
[…] de la slujitori ai Evangheliei, a căror viaţă să iradieze fervoare” (Paul
al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii
nuntiandi, 80).
În această seară nu vreau să vă ofer o reflecţie sistematică
despre figura preotului. Mai degrabă să încercăm să răsturnăm perspectiva şi să
ne punem în ascultare, în contemplaţie. Să ne apropiem, aproape în vârful
picioarelor, de vreunul dintre atâţia parohi care se dedică în comunităţile
noastre; să lăsăm ca faţa unuia dintre ei să treacă înaintea ochilor inimii
noastre şi să ne întrebăm cu simplitate: ce
anume face gustoasă viaţa? Pentru cine şi pentru ce anume angajează slujirea
sa? Care este motivaţia ultimă a dăruirii sale?
Vă urez ca aceste întrebări să se poată odihni în voi în
tăcere, în rugăciunea liniştită, în dialogul sincer şi fratern: răspunsurile
care vor apare vă vor ajuta să găsiţi şi propunerile formative asupra cărora să
investiţi cu curaj.
1. Aşadar, ce anume dă
gust vieţii preotului „nostru”? Contextul cultural este foarte diferit de
cel în care a făcut primii paşi în slujire. Şi în Italia atâtea tradiţii,
obiceiuri şi viziuni ale vieţii au fost atinse de o profundă schimbare de
epocă.
Noi, care adesea ajungem să deplângem acest timp cu ton amar
şi acuzator, trebuie să-i simţim şi duritatea: în slujirea noastră, câte
persoane întâlnim care sunt în suferinţă datorită lipsei de referinţe la care
să privească! Câte relaţii rănite! Într-o lume în care fiecare se gândeşte ca
măsură a toate, nu mai este loc pentru fratele.
Pe acest fundal, viaţa preotului nostru devine elocventă,
pentru că este diferită, alternativă. Ca Moise, el este unul care s-a apropiat
de foc şi a lăsat ca flăcările să ardă ambiţiile sale de carieră şi putere. A
făcut un rug şi din ispita de a se interpreta ca un «evlavios», care se
refugiază într-un intimism religios care are puţin spiritual.
Este desculţ, preotul nostru faţă de un pământ pe care se
încăpăţânează să-l creadă şi să-l considere sfânt. Nu se scandalizează datorită
fragilităţilor care zdruncină sufletul uman: conştient că el însuşi este un
paralitic vindecat, este distant de răceala rigoristului, precum şi de
superficialitatea celui care vrea să se arate înţelegător cu orice preţ. În
schimb, pe de altă parte acceptă să-l ia asupra sa, simţindu-se părtaş şi
responsabil de destinul său.
Cu uleiul speranţei şi al mângâierii, devine aproapele
fiecăruia, atent să-i împărtăşească abandonarea şi suferinţa. Acceptând să nu
dispună de sine, nu are o agendă de apărat, ci încredinţează în fiecare
dimineaţă Domnului timpul său pentru a se lăsa întâlnit de oameni şi a merge în
întâmpinarea lor. Astfel, preotul nostru nu este un birocrat sau un funcţionar
anonim al instituţiei; nu este un consacrat pentru un rol funcţionăresc, nici
nu este mişcat de criteriile eficienţei.
Ştie că Iubirea este totul. Nu caută asigurări pământeşti
sau titluri onorifice, care duc la încrederea în om: în slujire pentru sine nu
cere nimic care să treacă dincolo de nevoia reală, nici nu este preocupat să
lege de sine persoanele care-i sunt încredinţate. Stilul său de viaţă simplă şi
esenţială, mereu disponibil, îl prezintă credibil în ochii oamenilor şi îl
apropie de cei umili, într-o caritate pastorală care face liberi şi solidari.
Slujitor al vieţii, merge cu inima şi pasul săracilor; este făcut bogat de
frecventarea lor. Este un om al păcii şi al reconcilierii, un semn şi un
instrument al duioşiei lui Dumnezeu, atent să răspândească binele cu aceeaşi
pasiune cu care alţii se îngrijesc de interesele lor.
Secretul preotului nostru – voi ştiţi bine asta! – se află
în acel rug arzând care îi marchează cu foc existenţa, o cucereşte şi o
conformează cu aceea a lui Isus Cristos, adevăr definitiv al vieţii sale.
Raportul cu El îl păzeşte, făcându-l străin de mondenitatea spirituală care
corupe, precum şi de orice compromis şi meschinărie. Prietenia cu Domnul său
este aceea care-l face să îmbrăţişeze realitatea cotidiană cu încrederea celui
care crede că imposibilitatea omului nu rămâne astfel pentru Dumnezeu.
2. Astfel devine mai imediat să înfruntăm şi celelalte
întrebări de la care am pornit. Pentru
cine angajează slujirea sa preotul nostru? Întrebarea, probabil, trebuie
precizată. De fapt, încă înainte de a ne întreba despre destinatarii slujirii sale,
trebuie să recunoaştem că preotul este preot în măsura în care se simte părtaş
de Biserică, de o comunitate concretă al cărei drum îl împărtăşeşte. Poporul
credincios al lui Dumnezeu rămâne sânul din care el este luat, familia în care
este implicat, casa la care este trimis. Această apartenenţă comună, care
provine din Botez, este respiraţia care eliberează de o autoreferenţialitate
care izolează şi închide: „Când vaporaşul tău va începe să-şi pună rădăcinile
în imobilitatea digului – amintea dom Helder Camara – înaintează în larg!”.
Porneşte! Şi, înainte de toate, nu pentru că ai o misiune de îndeplinit, ci
pentru că structural eşti un
misionar: în întâlnirea cu Isus ai experimentat plinătatea de viaţă şi, de
aceea, doreşti cu toată fiinţa ta ca alţii să se recunoască în El şi să poată
păstra prietenia sa, să se poată hrăni din cuvântul său şi să-l poată celebra
în comunitate.
Cel care trăieşte pentru Evanghelie, intră astfel într-o
împărtăşire virtuoasă: păstorul este convertit şi confirmat de credinţa simplă
a poporului sfânt al lui Dumnezeu, cu care lucrează şi în a cărui inimă
trăieşte. Această apartenenţă este sarea vieţii preotului; face în aşa fel
încât trăsătura sa distinctivă să fie comuniunea, trăită cu laicii în raporturi
care ştiu să valorizeze participarea fiecăruia. În acest timp sărac în
prietenie socială, prima noastră îndatorire este aceea de a construi
comunităţi; deci aptitudinea la relaţie este un criteriu decisiv de
discernământ vocaţional.
În acelaşi mod, pentru un preot este vital să fie în
cenacolul preoţimii. Această experienţă – când nu este trăită în manieră
ocazională, nici în virtutea unei colaborări instrumentale – eliberează de
narcisismele şi de geloziile clericale; face să crească stima, sprijinul şi
bunăvoinţa reciprocă; favorizează o comuniune nu numai sacramentală sau
juridică, ci fraternă şi concretă. Mergând împreună preoţii, diferiţi prin
vârstă şi sensibilitate, se răspândeşte un parfum de profeţie care uimeşte şi
fascinează. Comuniunea este cu adevărat unul dintre numele Milostivirii.
În reflecţia voastră despre reînnoirea clerului intră şi
capitolul care se referă la gestionarea structurilor şi a bunurilor: într-o
viziune evanghelică, evitaţi să vă împovăraţi într-o pastoraţie de conservare,
care împiedică deschiderea spre noutatea perenă a Duhului. Menţineţi numai ceea
ce poate folosi pentru experienţa de credinţă şi de caritate a poporului lui
Dumnezeu.
3. În sfârşit, ne-am întrebat care este motivaţia ultimă a dăruirii preotului nostru. Câtă
tristeţe provoacă aceia care în viaţă stau un pic la jumătate, cu piciorul
ridicat! Calculează, cântăresc, nu risc nimic de frica de a pierde… Sunt cei
mai nefericiţi! În schimb preotul nostru, cu limitele sale, este unul care intră în joc până la capăt: în condiţiile concrete în care viaţa şi slujirea
l-au pus, se oferă cu gratuitate, cu umilinţă şi bucurie. Şi atunci când nimeni
nu pare să-şi dea seama de asta. Şi atunci când intuieşte că, omeneşte,
probabil nimeni nu-i va mulţumi suficient pentru dăruirea sa fără măsură.
Dar – el ştie asta – n-ar putea să facă altfel: iubeşte
pământul, pe care-l recunoaşte vizitat în fiecare dimineaţă prezenţa lui
Dumnezeu. Este om al Paştelui, cu privirea îndreptată spre Împărăţie, spre care
simte că merge istoria umană, în pofida întârzierilor, întunecimilor şi
contradicţiilor. Împărăţia – viziunea pe
care o are Isus despre om – este bucuria sa, orizontul care-i permite să
relativizeze restul, să dilueze preocupări şi anxietăţi, să rămână liber de
iluzii şi de pesimism; să păstreze în inimă pacea şi s-o răspândească prin
gesturile sale, cuvintele sale, atitudinile sale.
***
Iată schiţată, iubiţi fraţi, tripla apartenenţă care ne constituie: apartenenţa la Domnul, la
Biserică, la Împărăţie. Această comoară în vase de lut trebuie păzită şi
promovată! Să simţiţi până la capăt această responsabilitate, luaţi-o asupra
voastră cu răbdare şi disponibilitate de timp, de mâini şi de inimă.
O rog împreună cu voi pe Sfânta Fecioară, pentru ca
mijlocirea voastră să vă păstreze primitori şi fideli. Împreună cu preoţii
voştri să puteţi duce la capăt alergarea, slujirea care v-a fost încredinţată
şi cu care participaţi la misterul Maicii Biserici. Mulţumesc.
Papa Francisc
Traducere pr. Mihai Pătrașcu
