Printr-un decret intitulat "In Missa in Cena Domini", Papa Francisc a dispus modificarea rubricii din Misalul Roman referitoare la ritul spălării picioarelor în timpul Liturghiei "In cena Domini" din Joia Sfântă, stabilind că participarea la acest rit nu va fi de acum limitată doar la bărbaţi sau băieţi.
Arhiepiscopul Arthur Roche, secretarul Congregaţiei pentru cultul divin şi disciplina sacramentelor din Vatican explică semnificaţia acestui rit.
Prin decretul "In Missa in Cena Domini", Congregaţia pentru cultul divin şi disciplina sacramentelor, din dispoziţia Papei, a modificat rubrica din Misalul Roman referitoare la ritul spălării picioarelor, de mai multe secole legată în diferite moduri de joia sfântă şi care, începând cu reforma săptămânii sfinte din anul 1955, poate să se desfăşoare şi în Liturghia serală care inaugurează triduum-ul pascal. Luminat fiind de Evanghelia lui Ioan, ritul îmbracă în mod tradiţional o dublă semnificaţie: este o imitare a ceea ce Isus a făcut în cenacol, spălând picioarele apostolilor şi, în acelaşi timp, este o expresie a dăruirii de sine, care este reprezentată de acest gest umil.
Nu în zadar, ritul era numit mandatum, cuvânt care provine de la prima antifonă care însoţea acest rit: "Mandatum novum do vobis, ut diligatis invicem, sicut dilexi vos, dicit Dominus" (In 13,14). Porunca iubirii frăţeşti îi angajează pe toţi discipolii lui Isus, fără nici o distincţie sau excepţie. "Pontifex suis cubicularibus pedes lavat et unusquisque clericorum in domo sua" (Episcopul le spală picioarele celor care locuiesc cu el în casă şi fiecăruia în parte dintre clerici în casa lui), aşa prevedea un vechi rit din secolul al VII-lea. Aplicat în mod diferit în numeroasele dieceze şi abaţii, el este atestat şi de Pontificalul Roman din secolul al XII-lea şi aşezat după vesperele joii sfinte, iar în practica Curiei romane începând cu secolul al XIII-lea (facit mandatum duodecim subdiaconos, ritul era făcut la 12 subdiaconi). Mandatum este descris astfel în Misalul Roman al sfântului Pius al V-lea (1570): "După descoperirea altarului, la ora stabilită, la un semnal, se adună clericii pentru a îndeplini ritul mandatum. Cel mai mare le spală picioarele celor mai mici: le şterge şi le sărută". Ritul se desfăşoară în timp ce se cântă antifonele, ultima dintre ele fiind Ubi caritas, se încheie cu Tatăl nostru şi cu o rugăciune care leagă porunca slujirii de purificarea de păcate: "Te rugăm, Doamne, să binevoieşti a primi prinosul slujirii noastre: şi pentru că te-ai învrednicit să speli picioarele discipolilor tăi, nu-ţi întoarce faţa de la lucrarea mânilor tale, pe care ne-ai poruncit să o imităm: căci aşa cum aici pentru noi şi de la noi au fost spălate murdăriile exterioare, tot la fel să fie spălate de tine petele interioare ale păcatelor noastre. Aşa te rugăm să binevoieşti să faci, tu care vieţuieşti şi domneşti, Dumnezeule, în toţi vecii vecilor. Amin".
Acţiunea este rezervată clerului (conveniunt clerici), este reflectată de evanghelia escultată la Liturghia de dimineaţă; absenţa indicaţiei "doisprezece" pare să ducă cu gândul la faptul că nu este important să imiţi ceea ce a făcut Isus în cenacol, ci mai ales să-i pui în practică valoarea exemplară, mereu actuală pentru discipolii săi.
Descrierea ritului "De mandato seu lotione pedum" în Ceremonialul episcopilor din 1600 este mai detaliată. Se menţionează (după vespere sau la prânz, în biserică sau în sala capitulară sau într-un loc potrivit) obiceiul episcopului de a spăla, de a şterge şi de a săruta picioarele a 13 săraci, după ce i-a îmbrăcat şi i-a săturat, la care se adaugă la sfârşit şi o pomană, sau la un număr de 13 canonici, după obiceiurile locului şi voinţa episcopului, care poate să-i prefere pe săraci chiar şi acolo unde obiceiul este legat de canonici. Rezervată, deci, clerului, fără a exclude obiceiurile locale care chemau pentru acest rit oameni săraci sau băieţi (de exemplu Misalul Diecezei de Paris - Missale Parisiense), spălarea picioarelor este cu siguranţă un gest semnificativ dar nu pentru întregul popor al lui Dumnezeu. Ceremonialul episcopilor îl prescria în mod expres pentru catedrale şi biserici colegiale. În urma reformei Papei Pius al XII-lea, care a adus Liturghia In cena Domini la ore serale, spălarea picioarelor, din motive pastorale, se poate face în cadrul aceleiaşi Liturghii, după omilie, pentru "doisprezece bărbaţi selectaţi", aşezaţi "în mijlocul prezbiteriului sau chiar în biserică": lor, celebrantul le spală şi le şterge picioarele (nu se mai aminteşte sărutul). S-a depăşit deja sensul clerical şi rezervat, ritul se desfăşoară în văzul adunării şi indicaţia "doisprezece bărbaţi" face ca acest rit să fie într-un mod mai explicit o imitare, ca un fel de reprezentare sacră, care facilitează imprimarea în minte a ceea ce Isus a împlinit în prima joi sfântă.
Misalul Roman din 1970 a reluat ritul, reformat nu demult, simplificând câteva elemente: se omite numărul "doisprezece", se spune că trebuie să se desfăşoare "într-un loc potrivit", se renunţă la o antifonă, celelalte sunt reduse, se prescrie Ubi caritas la prezentarea darurilor, se exclude partea finală (Tatăl nostru, versete şi rugăciune), elemente care erau moştenire a unui rit de sine stătător, desfăşurat în afara Liturghiei.
Rămânea, totuşi, rezerva referitoare la "bărbaţi", datorită valenţei imitative. Actuala schimbare prevede că trebuie desemnate persoane alese dintre toţi membri poporului lui Dumnezeu. Valenţa se raportează de acum nu atât la imitarea exterioară a ceea ce Isus a făcut, cât mai ales la semnificaţia a ceea ce a împlinit cu un scop universal, adică să se dăruiască "până la sfârşit" pentru mântuirea speciei omeneşti, caritatea sa care îi adună pe toţi laolaltă şi îi face pe toţi fraţi datorită practicării exemplului său. Exemplum pe care el ni l-a dat, ca şi noi să facem ca el (cf. In 13,14-15), trece, de fapt, dincolo de spălarea fizică a picioarelor celuilalt, pentru a ne face să înţelegem tot ceea ce exprimă un astfel de gest concretizat în slujirea de iubire faţă de aproapele. Toate antifonele propuse de Misal în timpul spălării picioarelor amintesc şi ilustrează această semnificaţie a gestului, atât pentru cel care îl împlineşte cât şi pentru cel care îl primeşte, dar şi pentru cel care îl urmăreşte cu privirea şi îl interiorizează prin cântare. Spălarea picioarelor nu este obligatorie la Liturghia In cena Domini. Păstorii sunt cei care judecă oportunitatea acestui rit, în funcţie de circumstanţe şi de raţiuni pastorale, pentru a nu deveni aproape automată sai artificială, lipsită de semnificaţie şi redusă la un element scenic. Nici nu trebuie să devină atât de importantă încât să concentreze toată atenţia Liturghiei Cinei Domnului, celebrată în "ziua preasfântă în care Isus Cristos, Domnul nostru, a fost dat la moarte pentru noi" (Canonul Roman).
Arhiepiscop Arthur Roche
Congregaţia pentru cultul divin şi disciplina sacramentelor
Din L'Osservatore Romano 22.01.2016
Traducere pr. Eduard Soare
