Într-una din întâlnirile sale cu preoții parohi din Dieceza de Roma, Papa Benedict al XVI-lea li se adresa cu aceste cuvinte: „Vegheați
asupra voastră și asupra întregii turme peste care Duhul Sfânt v-a pus
supraveghetori, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu pe care și-a dobândit-o
prin sângele Fiului său”
(Fap 20,28). Continua Papa Benedict: „Păstorul este acela care supraveghează, nu ca un birocrat, ci ca unul care vede cu ochii lui Dumnezeu, care
pășește spre înălțimea lui Dumnezeu şi în lumina lui Dumnezeu vede această comunitate mică a Bisericii (…), este cel care caută potrivit criteriului lui
Dumnezeu şi nu după preferințele sale (…), iubind, astfel, cu Dumnezeu şi
pentru Dumnezeu”.
Comunitatea pe care preotul
este chemat să o păstorească are un dublu caracter: provizoriu şi permanent.
Poate părea banală distincția însă este importantă, pentru că ne învață pe noi, preoții, că preoția sacramentală primită este veșnică, permanentă, nu şi parohia sau comunitatea
încredințată. Comunitatea în care îl reprezentăm pe Cristos, Marele Preot,
este provizorie, pasageră. Faptul că trebuie să învățăm să avem spiritul
„valizei în mână” nu înseamnă nicidecum neimplicare activă în viața comunității
parohiale, ci a fi mereu gata în a răspunde unei alte provocări pastorale
atunci când suntem chemați să o facem. Așadar, pastoraţia nu este o modalitate de a căpăta prestigiu, ci de a-l sluji pe Dumnezeu şi
Biserica locală. Orice schimbare poate provoca teamă, nu este ușoară şi cheamă la o angajare permanentă. De aceea, disponibilitatea este strâns legată de
răspunsul pe care l-am dat chemării la Sfânta Preoție.
Într-o societate care se schimbă mereu şi unde aproape totul este provizoriu, deși suntem trecători în
locurile în care slujim, suntem chemați să întruchipăm valori care
rămân, iar Evanghelia este o „valoare” care rămâne. Orice chemare este şi o exigență,
ne obligă să fim mereu bine pregătiți, să nu cădem în rutina "foilor
îngălbenite", să nu devenim funcționari. Uneori proiectele noastre personale
sunt puse în criză pentru că nu mereu corespund proiectelor lui Dumnezeu.
Iubirea, grija pastorală şi disponibilitatea față de comunitatea în care suntem
chemați să slujim nu este o experiență pasageră ci o ocazie de maturizare creștină,
umană, sacerdotală. Învață să trăiești cu intensitate acolo unde eşti chemat să
slujești. Încearcă să te inserezi cât mai bine în comunitatea în care eşti, să
o cunoști, să o prețuiești și spune NU mentalității celui care abia ajuns
într-o comunitate se gândește deja la a doua. De ajutor în acest sens pot fi: momentele de rugăciune personală şi/sau comunitară, meditația, Sfânta
Liturghie zilnică, chiar şi în vacanța de odihnă, întâlnirile cu comunitatea, cu
confrații preoți, etc. Dacă Sfânta Liturghie
devine parte integrantă din viața mea atunci, viața mea devine o liturgie
continuă.
În acest context trebuie să evităm „autoreferinţa” şi să
încercăm să transmitem bucuria preoției în comunitatea în care suntem. În comunitate, munca e de calitate dacă nu o faci ca un funcționar, ci ca un păstor. Să nu ai un
loc stabil, până la moarte, să nu prinzi rădăcini în nicio comunitate este
probabil una dintre crucile pe care preotul le poartă zilnic. În cele din urmă,
ce anume căutăm? Prestigiul? Binele promis (pe Dumnezeu)? Spunea Papa Benedict
al XVI-lea: „Credința în Maestrul divin ne dă puterea de a privi cu încredere
spre viitor. Dragi preoți, Cristos contează pe voi. (…) Lăsați-vă cuceriți de
El şi veți fi şi voi, în lumea de astăzi, mesageri ai speranței, ai
reconcilierii, ai păcii!”.
Pr. Ciprian Bejan-Piser
Academia Ecleziastică Pontificală
(Roma)
