Nu știu dacă vi s-a întâmplat să fiți întrebați: „Părinte, de ce te
grăbești la Sfânta Liturghie? Ai de celebrat, probabil, doar două Sfinte Liturghii
cât e ziua de lungă, care este graba”?
Unii dintre noi nu ne-am confruntat cu o asemenea situație stânjenitoare şi
asta, nu pentru că nu s-ar fi gândit nici un credincios laic la aceste
întrebări ci, pentru că de multe ori, din rușine sau jenă, nu au îndrăznit să
ne pună o astfel de întrebare. Deja, ne imaginăm diferite
scenarii, cu răspunsuri şi reacții care mai de care mai „inteligente” din partea noastră
sau a unora dintre confrații noștri. Şi totuși, dacă voim să fim sinceri cu
noi, suntem de acord că uneori poate grăbim celebrarea Sfintei Liturghii pentru
diferite motive, foarte importante pentru noi, însă nu atât de importante pentru
credincioși, care au dreptul, şi nu moftul, de avea parte de Sfânta Liturghie
bine celebrată, chiar şi în cursul săptămânii.
După ce a celebrat Sfânta Liturghie, într-o grabă de parcă se apropia sfârșitul
lumii, părintele paroh îi anunța pe credincioșii săi scorul primei reprize a
unui meci de fotbal, în care echipa sa preferată marcase un gol. Se grăbea,
desigur pentru binele credincioșilor, pentru ca atât el cât şi credincioșii
laici să se bucure din plin de a doua repriză. Aproape că nu știam pe după care
stâlp să mă ascund. Uneori, am impresia că şi credincioșii s-au obișnuit, cu
voie sau de nevoie, cu unele situații nepotrivite, încât nici nu mai dau prea
multă importanță. Unii se revoltă şi se scandalizează în sinea lor, alții se
consolează cu faptul că, indiferent de cum celebrează preotul Sfânta Liturghie,
important e să aibă în comunitatea lor un slujitor al Domnului care să le ofere
sfintele sacramente. Mă întreb, desigur retoric: am putea deveni mai ridicoli
decât atât? Sigur că da. Parafrazându-l pe Sf. Ioan aș putea mărturisi că:
„Dacă acestea s-ar scrie una câte una, cred că nici lumea întreagă nu ar
cuprinde cărțile scrise” (In 21,25b).
A celebra cu demnitate Sfânta Liturghie spune multe despre preotul
celebrant dar şi despre modul în care acesta îşi trăiește preoția:
1) Mai întâi de toate, pornind de jos, să
celebrezi cu demnitate, respectând chiar şi unele rubrici şi canoane care probabil
ţi se par banale, înseamnă că te respecți pe sine însuți. Dacă cineva se
respectă, nu face lucrurile doar pentru a fi făcute, ci crede în reușita lor efectivă
şi calitativă. Un lucru bine făcut înseamnă reușită şi succes pentru tine şi
pentru comunitatea pe care o păstorești.
2) În al doilea rând, a celebra cu
demnitate înseamnă a-i respecta pe credincioșii pe care îi ai în față ca parte
activă a unui unic act de cult adus lui Dumnezeu. Dacă intrăm într-un
restaurant ne așteptăm ca acel loc să fie nu doar adecvat, ci şi de calitate. Dacă,
în pofida așteptărilor noastre, ceea ce găsim la restaurant şi ceea ce ni se servește,
nu reflectă nota de plată primită la sfârșit, atunci cu siguranță, a doua oară
vom evita localul. Cum ar trebui să fie în Biserică, la Sfânta Liturghie? Canonul
929 din Codul de Drept Canonic ne reamintește că veșmintele sacre în timpul
celebrării nu sunt facultative ci obligatorii. Astfel, fie că celebrăm în sala
de sport a unui liceu sau într-o pădure, pentru care evident trebuie să avem
aprobarea expresă din partea Ordinariului locului, în nici un caz nu suntem scutiți
de folosirea veșmintelor sacre obligatorii pentru celebrarea Sfintei Liturghii.
În consecință, chiar şi în pădure este imperios să-i dăm respectul cuvenit lui
Dumnezeu prin Sfânta Liturghie pe care o celebrăm. Cât respect vei reuși să oferi,
atât respect vei reuși să primești. Putem oare pretinde o participare numeroasă
şi activă din partea credincioșilor dacă noi nu reușim să oferim o Sfântă
Liturghie de calitate? Nu am fi oare ipocriți în cererea noastră?
3) În al treilea rând, a celebra cu
demnitate indică faptul că ai reușit să dezvolți în tine, încă din timpul Seminarului,
capacitatea de a-i aduce lui Dumnezeu respectul cuvenit prin arta liturgică, căci
dacă El nu a făcut lucruri de mâna a doua, atunci nici noi nu avem dreptul de
a-i oferi lucruri nedemne de El. Iată de ce Jertfa Sfintei Liturghii trebuie să
fie celebrată într-un loc sacru, un loc demn, cu vase sacre demne, pe un altar
decent, cel puțin binecuvântat dacă nu consacra (cf. CDC, can. 932,§2). Nu există riscul de a banaliza Jertfa
lui Cristos şi în consecință, de a deveni noi înșine banali.
Nu este
vorba de a deveni sclavi ai rubricilor, ci tocmai de a fi coerenți cu Cristos
pe care îl celebrăm şi îl mărturisim prin noi înșine. Misterul jertfei de iubire
a lui Dumnezeu Unul Întreit din actul sacru liturgic nu trebuie să ne facă să
cădem într-un sentimentalism liturgic, ci să ne îndrepte atenția şi inima spre
caracterul său divin: „Euharistia
este Cristos care ni se dăruieşte, edificându-ne încontinuu ca trup al său” (Sacramentum caritatis, 14). Să nu irosim
momentele de calitate cu Dumnezeu.
Papa
Benedict al XVI-lea ne aminteşte: „Ars celebrandi trebuie să favorizeze
simţul sacrului şi folosirea acelor forme exterioare care educă la acest simţ,
cum ar fi, de exemplu, armonia ritului, a veşmintelor liturgice, a mobilierului
şi a locului sacru. Celebrarea euharistică are folos acolo unde preoţii şi
responsabilii pastoraţiei liturgice se angajează să facă cunoscute cărţile
liturgice în vigoare şi respectivele norme.[…] Simplitatea gesturilor şi sobrietatea semnelor propuse
în ordinea şi în timpurile prevăzute comunică şi implică mai mult decât adăugirile
artificiale nepotrivite. Atenţia şi ascultarea faţă de structura proprie a ritului,
în timp ce exprimă recunoaşterea caracterului de dar al Euharistiei, manifestă
voinţa slujitorului de a primi cu recunoştinţă docilă acest dar inefabil” (Sacramentum caritatis, 40).
pr. Ciprian Bejan-Piser
