Credința este o chemare ce necesită un răspuns dat lui Dumnezeu. În viața de credință,
fiecare credincios primește chemări succesive (vocații, inspirații) pentru a
îndeplini o misiune specială, tot în slujba comunității ecleziale și
umane.
Printre
diferitele chemări sau inspirații, găsim una mai concretă pentru fiecare
credincios, ce orientează, în mod obișnuit sau permanent, drumul specific către
sfințenie sau către apostolat. În acel moment putem vorbi despre o „vocație
laică” (ce se potrivește mai bine cu structurile umane), vocația la viața
consacrată (pentru mărturia sfaturilor evanghelice) şi vocația la preoție
(pentru a acționa în numele lui Cristos Marele Preot-Păstorul cel Bun și pentru
a trăi ca și el). Maria este modelul oricărei vocații creștine. Ea este
prezentă, într-un mod activ și matern, în tot procesul sau în drumul vocațional al
oricărei persoane și al oricărei comunități.
Maria,
„femeia”, „Noua Evă”, asociată lui Cristos Mirele, este figura Bisericii și, în
consecință, a oricărei vocații. Ea este „persoana umană
care, mai mult decât oricare alta, a corespuns la chemarea lui Dumnezeu, care
s-a făcut slujitoare şi ucenică a cuvântului până într-acolo încât a zămislit
în inima şi în trupul său Cuvântul făcut om pentru a-l dărui omenirii” (PDV
82). „În comuniune intimă cu Cristos, Maria, Fecioara Mamă, a fost creatura
care a trăit mai mult decât toţi adevărul desăvârşit al vocaţiei, deoarece
nimeni nu a răspuns asemenea ei, cu o iubire atât de mare, iubirii nemărginite a
lui Dumnezeu” (PDV 36). Spunea Mons. Juan Esquerda Bifet în cartea sa „Maria nel cammino missionario della Chiesa”
că „în Maria din Nazaret se întâlnesc toate vocațiile, iar acestea se concretizează
mereu în slujirea lui Isus din Nazaret prezent în frați, mai ales în cei mai
nevoiași”.
Obiectivul oricărei vocații este întotdeauna o relaționare, faptul de „a
fi cu el” (Mc 3,14). Primii chemați și-au început astfel propria vocație: „au rămas la el”
(In 1,39). De fapt, Isus este cel care dorește să rezume această atitudine relațională cu aceste cuvinte: „de la început sunteţi cu mine” (In 15,27). Astfel cei chemați, voind să fie un instrument vocațional pentru alții, urmează aceeași
regulă invitând la o întâlnire cu Cristos: „L-am găsit pe Mesia!... şi l-a adus la Isus… Vino şi
vezi!” (In 1,41-46).
În realitate, fiecare vocație tinde să facă din persoana chemată
o expresie a lui Dumnezeu-Iubire în slujirea fraților. Vocația sacerdotală
găsește în Maria un ajutor deosebit pentru a-l reprezenta pe Cristos cu autenticitate
și coerență, participând prin „consacrarea sa”, prelungind misiunea sa, trăind
în sintonie cu caritatea sa pastorală (spiritualitate) etc..
Enzo Bianchi, vorbind despre spiritualitatea preotului,
spunea: „sunt profund convins că spiritualitatea voastră nu constă în
altceva decât în viața spirituală trăită în ceea ce voi înfăptuiți ca și
prezbiteri, ca miniștrii ai Bisericii lui Dumnezeu: există o singură
spiritualitate a Bisericii, fundamentată pe botez și hrănită din Cuvântul lui
Dumnezeu și din sfintele sacramente, chiar dacă aceasta este trăită în diferite
moduri potrivit harului și situației în care Domnul l-a voit pe slujitorul său…
O spiritualitate autentică a preotului poate fi alimentată și trăită doar prin
îndeplinirea slujirii sale. Cu alte cuvinte, prin intermediul exercitării slujirii proprii, preoții cresc în credință și aprofundează viața lor spirituală:
pregătindu-se să vestească Cuvântul, de fapt, aceștia se hrănesc și pe ei
înșiși; celebrând Euharistia aceștia intră mai în profunzime în misterul Pascal;
ca miniștrii ai reconcilierii, ei își angajează viața lor de milostivire; încercând
să vestească Evanghelia, ei înșiși o înțeleg mai bine; în dialogul cu creștinii
și necreștinii, ei își măsoară darul propriei credințe; ascultându-i pe cei de
lângă ei și încărcându-se cu problemele lor, arată chipul „bunului păstor
care-și dă viața pentru oile sale” (cf. In 10,11)” (Cf. Enzo Bianchi, Ai Presbiteri, Qiqajon 2004).
De aceea imaginea Bunului Păstor (In 10,1-18) este un punct de referință pentru spiritualitatea celor doisprezece apostoli, și deci a succesorilor lor și a colaboratorilor acestora. Această spiritualitate a
mai fost numită și „viață apostolică”, adică, viața evanghelică a Apostolilor, care,
în același mod ca viața Bunului Păstor, se dezvoltă pe două niveluri:
responsabilitatea comunității (Păstorul cel Bun cunoaște, călăuzește,
conduce la pășuni verzi, apără), și viața evanghelică care este asemănătoare cu
viața Bunului Păstor (care își dă viața).
Pentru a sublinia principalele linii ale
spiritualității sacerdotale mariane, trebuie să ținem prezente aceste date
esențiale:
1) Maria
este „Mama Marelui și veșnicului Preot” (PO 18): „Pentru a-și împlini cu
fidelitate slujirea, ei trebuie să aibă la inimă convorbirea zilnică cu Cristos
Domnul în vizita și cultul personal către Sfânta Euharistie; ei trebuie să-și facă cu plăcere timp pentru reculegerea spirituală și să aprecieze
îndrumarea spirituală”.
2) Maria
este Mama Poporului preoțesc (LG 62), deoarece „aparține în mod indisolubil
misterului lui Cristos, și aparține și misterului Bisericii” (RMa 27).
3) Maria
este Mama specială a preotului ministru, pe durata întregului proces
vocațional (urmare, misiune), din moment ce „cu încredere filială, el este îndemnat să o iubească
şi să o cinstească pe Preacurata Fecioară Maria, pe care Isus Cristos, murind
pe Cruce, i-a dat-o ca Mamă ucenicului Său. Să fie încurajate exercițiile de
pietate verificate de experiența venerabilă a Bisericii; se va evita însă ca
formația spirituală să constea numai în acestea şi să dezvolte numai
sentimentul religios” (OT 8).
Spiritualitatea sacerdotală, pentru faptul că își află
rădăcinile în însăși consacrarea față de Cristos și pentru faptul că îi împărtășește
misiunea, implică sintonia sentimentelor lui Cristos cu cele ale Mariei, dat
fiind faptul că el dorește să se nască din ea și vrea să o asocieze operei sale
mântuitoare. Cristos a fost uns preot, prin acțiunea Duhului Sfânt, în sânul
Fecioarei Maria, și vrea ca ea „să se unească cu suflet de mamă la jertfa Lui, consimțind cu
iubire la sacrificarea Victimei născute din ea” (LG 58).
Pentru aceasta, preoții „trebuie să o cinstească şi să o iubească cu o pietate
filială” (PO 18), ca mamă a marelui și veșnicului Preot, Regina Apostolilor,
susținătoarea slujirii lor.
Dimensiunea mariană a spiritualității sacerdotale este
esențială pentru a dobândi „unitatea” afectivă și efectivă a comunității ecleziale.
Dacă preotul trebuie să-și găsească modul său caracteristic pentru a realiza
spiritualitatea sacerdotală „îndeplinindu-și îndatoririle cu sinceritate şi
statornicie, în Duhul lui Cristos” (PO 13), înseamnă că tocmai acolo trebuie să
găsească prezența activă și maternă a Mariei, ca Mamă, model, mijlocitoare, pe
care el trebuie să o cunoască, să o iubească, să o imite, să o celebreze și să
o invoce, ca și concretizare a carității pastorale.
Fidelitatea față de consacrare și față de misiune (ca
participare la cea a lui Cristos), în fiecare moment al vieții și al slujirii sacerdotale, este esența spiritualității sale. „Fecioara a fost în viața ei
exemplu al acelei iubiri materne de care trebuie să fie însuflețiți toți aceia
care, în misiunea apostolică a Bisericii, conlucrează la renașterea oamenilor”.
Concluzia la care trebuie să se ajungă în viața practică
este următoarea: „Pentru ca adevărul asupra maternității Bisericii, după
exemplul Mamei lui Dumnezeu, să fie cât mai apropiată conștiinței noastre
sacerdotale… este necesar să se meargă la fundamentul acestui adevăr tainic al vocației noastre:.. Este vorba de o caracteristică a personalității noastre
sacerdotale, care își exprimă mai precis maturitatea sa apostolică și rodnicia sa spirituală… atunci când fiecare dintre noi îi permite Mariei să ocupe
un loc în casa propriei preoții sacramentale, ca Mamă și Mijlocitoare a
acelui mare mister (Ef 5,32) pe care cu toții vrem să-l slujim cu viața noastră”
(Ioan Paul al II-lea, Scrisoare din Joia
Sfântă, 1988).
Sfinții preoți din istorie, ca Sfântul Ioan de Avila sau
Sfântul Anton Maria Claret au subliniat paralelismul dintre Maria și preot. Doctrina lui Ioan de Avila
rezumă acest mod de gândire al sfinților preoți: „Să ne privim, Părinte, de la
cap până la picioare, de la suflet până la trup, și ne vom descoperii făcuți
asemenea preasfintei Fecioare Maria, care prin cuvintele sale l-a atras pe
Dumnezeu în sânul ei” (Prima conferință sacerdotală, în: Obras completas, Madrid 1970).
Consacrarea la Cristos înseamnă a te dărui persoanei sale și
operei sale mântuitoare, trăită prin prezența, exemplul și cu ajutorul Mariei.
Harurile şi carismele pe care preotul le-a primit pentru a-l sluji pe Cristos
și Biserica sa au o nuanță mariană: vocația, caracterul și harul sacramental, haruri
specifice și necesare pentru acest minister, etc., toate și fiecare în parte
dintre aceste haruri au fost primite de la Cristos care a voit colaborarea
Mariei și continuă să dorească această colaborare în vederea unui răspuns fidel
și generos.
În exercitarea ministerului, preotul realizează maternitatea
Bisericii, comunitatea eclezială devine mamă,
transmițătoare a vieții în Cristos, prin vestirea cuvântului, celebrarea
liturgică și slujirile caritative (cfr. PO 6; cf. LG 64-65). Atitudinea
spirituală a ministrului trebuie să fie, deci, una de iubire maternă, al cărei
model este Maria.
Devoțiunea sau atitudinea mariană este, deci, parte
integrantă a spiritualității sacerdotale: „Cu încredere filială să o iubească
şi să o cinstească pe Preacurata Fecioară Maria, pe care Isus Cristos, murind
pe Cruce, a dat-o ca Mamă ucenicului Său” (PO 8). Chiar și Codul de Drept Canonic (can. 246, par. 3), descrie în mod concret această devoțiune
mariană a preotului: „Să fie menținute vii cultul Preasfintei Fecioare Maria,
chiar prin rozariul marian, meditația și celelalte practici de evlavie, prin
care seminariștii dobândesc spiritul de rugăciune și își întăresc propria
vocație”; și mai departe (can. 276, par. 2, 5) se spune: „Pentru a putea dobândi această perfecțiune, (clericii) sunt îndemnați să se dedice cu
regularitate meditației, să se apropie des de sacramentul Pocăinței, să aibă o
evlavie deosebită față de Preasfânta Fecioară, Maica lui Dumnezeu, și să se
folosească și de celelalte mijloace de sfințire obișnuite și speciale”.
Așadar, preotul repetă atitudinea lui Ioan în a o primi pe
Maria în comuniunea vieții, adică, în a o „introduce în viața interioară, în
„eu-ul” său uman și creștin” (RMa 45). Eficacitatea ministerului sacerdotal
este, într-un anumit sens, condiționată de atitudinea mariană și eclezială a
preotului, care este imitarea experienței vitale a lui Cristos. Și cum spunea
Mons. Tonino Bello în cartea sa „Ascultați
și bucurați-vă”: „Dacă a o iubi pe Maria înseamnă a o imita, este de
datoria noastră să reprezentăm în existența noastră zilnică, chiar și prin
lucruri modeste, aceleași linii arhitectonice care au făcut din ea lăcașul curat al lui Dumnezeu”.
pr. Ciprian Bejan-Piser
