"Pentru astăzi, datorită condiţiilor vârstei mele, n-am putut să pregătesc un mare, adevărat discurs, aşa cum s-ar
putea aştepta; dar mai degrabă mă gândesc la o mică discuţie despre Conciliul
al II-lea din Vatican, aşa cum l-am văzut eu.
Încep cu o anecdotă: eu am fost
numit în '59 profesor la Universitatea din Bonn, unde studiază studenţii,
seminariştii din dieceza de Köln şi din alte dieceze din jur. Astfel, am venit
în contact cu cardinalul de Köln, cardinalul Frings. Cardinalul Siri, de Genova
- mi se pare că în '61 - a organizat o serie de conferinţe cu diferiţi
cardinali europeni despre Conciliu şi l-a invitat şi pe arhiepiscopul de Köln
să ţină una dintre conferinţe, cu titlul: "Conciliul şi lumea gândirii
moderne".
Cardinalul m-a invitat - cel mai
tânăr dintre profesori - să-i scriu un proiect; proiectul i-a plăcut şi a
propus oamenilor, la Genova, textul aşa cum îl scrisesem eu. Puţin după aceea,
Papa Ioan îl invită să meargă la el şi cardinalul era plin de teamă că poate a
spus ceva incorect, fals şi că este chemat pentru un reproş, poate chiar pentru
a-i retrage purpura de cardinal. Da, când secretarul său l-a îmbrăcat pentru
audienţă, cardinalul a spus: "Poate că acum port pentru ultima dată
această haină". Apoi a intrat, Papa Ioan îi iese în întâmpinare, îl
îmbrăţişează şi spune: "Mulţumesc, Eminenţă, dumneavoastră aţi spus
lucrurile pe care voiam să le spun eu, dar nu am găsit cuvintele". Astfel,
cardinalul ştia că este pe drumul corect şi m-a invitat să merg cu el la
Conciliu, mai întâi ca expert personal al său; apoi, în cursul primei perioade
- mi se pare că în noiembrie '62 - am fost numit şi expert oficial al
Conciliului.
Aşadar, noi am mers la Conciliu
nu numai cu bucurie, ci cu entuziasm. Era o aşteptare incredibilă. Speram ca
totul să se reînnoiască, să vină cu adevărat noi Rusalii, o nouă eră a
Bisericii, pentru că Biserica era încă destul de robustă în acel timp, practica
duminicală încă bună, vocaţiile la preoţie şi la viaţa călugărească erau deja
un pic reduse, dar încă suficiente. Totuşi, se simţea că Biserica nu mergea
înainte, se reducea, că părea mai degrabă o realitate din trecut şi nu
purtătoarea viitorului. Şi în acel moment, speram ca această relaţie să se
reînnoiască, să se schimbe; ca Biserica să fie din nou forţă a zilei de mâine
şi forţă a zilei de azi. Şi ştiam că relaţia dintre Biserică şi perioada
modernă, încă de la început, era un pic contrastantă, începând cu eroarea
Bisericii în cazul lui Galileo Galilei; se gândea să se corecteze acest început
greşit şi să se găsească din nou unirea dintre Biserică şi forţele cele mai
bune din lume, pentru a deschide viitorul omenirii, pentru a deschide
adevăratul progres. Astfel, eram plini de speranţă, de entuziasm şi chiar de
voinţa de a face partea noastră pentru acest lucru. Îmi amintesc că un model
negativ era considerat Sinodul Roman. S-a spus - nu ştiu dacă este adevărat -
că au citit textele pregătite, în Bazilica Sfântul Ioan, şi că membrii
Sinodului au aclamat, au aprobat aplaudând şi astfel s-ar fi desfăşurat
Sinodul. Episcopii au spus: Nu, să nu facem aşa. Noi suntem episcopi, suntem
noi înşine subiect al Sinodului; nu vrem numai să aprobăm ceea ce a fost făcut,
ci vrem să fim noi subiectul, purtătorii Conciliului. Astfel şi cardinalul
Frings, care era vestit pentru credinţa absolută, aproape scrupuloasă, faţă de
Sfântul Părinte, în acest caz a spus: Aici suntem în altă funcţie. Papa ne-a
convocat pentru a fi ca Părinţi, pentru a fi Conciliu ecumenic, un subiect care
să reînnoiască Biserica. Aşa vrem să asumăm acest rol al nostru.
Primul moment, în care această
atitudine s-a arătat, a fost imediat prima zi. Au fost prevăzute, pentru
această primă zi, alegerile Comisiilor şi au fost pregătite, în mod - se
încerca - imparţial, listele, numele; şi aceste liste trebuiau votate. Dar imediat
Părinţii au spus: Nu, nu vrem pur şi simplu să votăm liste deja făcute. Suntem
noi subiectul. Atunci au trebuit mutate alegerile, pentru că Părinţii înşişi
voiau să se cunoască un pic, voiau ei înşişi să pregătească liste. Şi aşa s-a
făcut. Cardinalul Liénart de Lille, cardinalul Frings de Köln spuseseră public:
Aşa nu. Noi vrem să facem listele noastre şi să alegem candidaţii noştri. Nu
era un act revoluţionar, ci un act de conştiinţă, de responsabilitate din
partea Părinţilor conciliari.
Aşa începea o puternică
activitate pentru a se cunoaşte, orizontal, unii pe alţii, lucru care nu era
întâmplător. La "Collegio dell'Anima", unde locuiam, am avut multe
vizite: cardinalul era foarte cunoscut, am văzut cardinali din toată lumea. Îmi
amintesc bine figura înaltă şi zveltă a monseniorului Etchegaray, care era
Secretar al Conferinţei Episcopale Franceze, de întâlnirile cu cardinalii, etc.
Şi, apoi, acest lucru era tipic pentru tot Conciliul: mici întâlniri
transversale. Aşa am cunoscut mari figuri ca Părintele de Lubac, Daniélou,
Congar, etc. Am cunoscut diferiţi episcopi; îmi amintesc îndeosebi de episcopul
Elchinger de Strasbourg, etc. Şi aceasta era deja o experienţă a
universalităţii Bisericii şi a realităţii concrete a Bisericii, care nu
primeşte pur şi simplu imperative de sus, ci împreună creşte şi merge înainte,
mereu sub conducerea - desigur - a succesorului lui Petru.
Toţi, aşa cum am spus, veneau cu
mari aşteptări; nu fusese realizat niciodată un Conciliu de asemenea
dimensiuni, dar nu toţi ştiau cum să facă. Cei mai pregătiţi, să spunem cei cu
intenţii mai definite, erau episcopatul francez, german, belgian, olandez, aşa-numita
"alianţă renană". Şi, în prima parte a Conciliului, ei erau cei care
indicau drumul; apoi s-a lărgit rapid activitatea şi toţi tot mai mult au
participat în creativitatea Conciliului. Francezii şi germanii aveau diferite
interese în comun, chiar cu nuanţe destul de diferite. Prima, iniţiala, simpla
- aparent simpla - intenţie era reforma liturgiei, care deja începuse cu Pius
al XII-lea, care deja reformase Săptămâna Sfântă; a doua, ecleziologia; a
treia, Cuvântul lui Dumnezeu, Revelaţia; şi, în sfârşit, şi ecumenismul.
Francezii, mult mai mult decât germanii, aveau încă problema de a trata
situaţia relaţiilor dintre Biserică şi lume.
Să începem cu prima. După primul
război mondial crescuse, chiar în Europa centrală şi occidentală, mişcarea
liturgică, o redescoperire a bogăţiei şi profunzimii liturgiei, care până
atunci fusese închisă în Liturghierul Roman al preotului, în timp ce oamenii se
rugau cu propriile cărţi de rugăciune, care fuseseră făcute după inima
oamenilor, aşa că se încerca să se traducă conţinuturile înalte, limbajul
înalt, al liturgiei clasice în cuvinte mai emoţionale, mai apropiate de inima
poporului. Însă erau aproape două liturgii paralele: preotul cu ministranţii,
care celebra Liturghia după Liturghier, şi laicii, care se rugau, la Liturghie,
cu cărţile lor de rugăciune, împreună, ştiind în mod substanţial ce anume se
realiza pe altar. Dar acum a fost redescoperită tocmai frumuseţea, profunzimea,
bogăţia istorică, umană, spirituală a Liturghierului şi necesitatea ca nu numai
un reprezentant al poporului, un mic ministrant, să spună "Et cum
spiritu tuo" etc., ci să fie realmente un dialog între preot şi
popor, ca realmente liturgia de la altar şi liturgia poporului să fie o unică
liturgie, o participare activă, ca bogăţiile să ajungă la popor; şi astfel s-a
redescoperit, s-a reînnoit liturgia.
Eu consider acum, în mod
retrospectiv, că a fost foarte bine să se înceapă cu liturgia, astfel apare
primatul lui Dumnezeu, primatul adoraţiei. "Operi Dei nihil
praeponatur": acest cuvânt din Regula sfântului Benedict (cf.
43,3) apare astfel ca regula supremă a Conciliului. Unii au criticat că
Conciliul al vorbit despre multe lucruri, dar nu despre Dumnezeu. A vorbit
despre Dumnezeu! Şi a fost primul act şi cel substanţial cel care a vorbit
despre Dumnezeu şi a deschis pe toţi oamenii, întregul popor sfânt, la adorarea
lui Dumnezeu, în celebrarea comună a liturgiei Trupului şi Sângelui lui
Cristos. În acest sens, dincolo de factorii practici care sfătuiau să nu se
înceapă imediat cu teme controverse, a fost, să spunem, realmente un act al
Providenţei ca la începuturile Conciliului să fie liturgia, să fie Dumnezeu, să
fie adoraţia. Acum n-aş vrea să intru în detaliile discuţiei, dar merită mereu
să ne întoarcem, în afară de realizările practice, la Conciliu însuşi, la
profunzimea sa şi la ideile sale esenţiale.
Erau, aş spune, diferite idei
esenţiale: mai ales Misterul pascal drept centru al fiinţei creştine, deci al
vieţii creştine, al anului, al timpului creştin, exprimat în timpul pascal şi
în ziua de duminică, zi care este mereu ziua Învierii. Mereu din nou începem
timpul nostru cu Învierea, cu întâlnirea cu Cel Înviat, şi din întâlnirea cu
Cel Înviat mergem la lume. În acest sens, este un păcat că astăzi duminica s-a
transformat în sfârşit de săptămână, în timp ce este prima zi, este începutul;
interior trebuie să ţine cont de asta: că este începutul, începutul creaţiei,
este începutul recreării în Biserică, întâlnire cu Creatorul şi cu Cristos
Înviat. Şi acest dublu conţinut al duminicii este important: este prima zi,
adică sărbătoare a creaţiei, noi ne aflăm pe fundamentul creaţiei, credem în
Dumnezeu Creatorul; şi întâlnire cu Cel Înviat, care reînnoieşte creaţia;
adevăratul său scop este să creeze o lume care este răspuns la iubirea lui Dumnezeu.
Apoi existau principii:
inteligibilitatea, în loc de a fi închişi într-o limbă necunoscută, nevorbită,
de asemenea participarea activă. Din păcate, aceste principii au fost şi rău
înţelese. Inteligibilitatea nu înseamnă banalitate, pentru că marile texte ale
liturgiei - chiar dacă sunt vorbite, slavă Domnului, în limba maternă - nu sunt
cu uşurinţă inteligibile, au nevoie de o formare permanentă a creştinului
pentru ca să crească şi să intre mai în profunzime în mister şi astfel să poată
înţelege. De asemenea Cuvântul lui Dumnezeu - dacă mă gândesc zi de zi la
lectura din Vechiul Testament, şi la lectura din Epistolele pauline, din
Evanghelii: cine ar putea spune că înţelege imediat numai pentru că este în
propria limbă? Numai o formare permanentă a inimii şi a minţii poate realmente
să creeze inteligibilitate şi o participare care este mai mult decât o
activitate exterioară, care este o intrare a persoanei, a fiinţei mele, în
comuniunea Bisericii şi astfel în comuniunea cu Cristos.
A doua temă: Biserica. Ştim că
Conciliul I din Vatican a fost întrerupt din cauza războiului germano-francez
şi aşa a rămas cu o unilateralitate, cu un fragment, pentru că doctrina despre
primat - care a fost definită, slavă Domnului, în acel moment istoric pentru
Biserică şi a fost foarte necesară pentru timpul următor - era numai un element
într-o ecleziologie mai vastă, prevăzută, pregătită. Astfel, rămăsese
fragmentul. Şi se putea spune: dacă fragmentul rămâne aşa cum este, să tindem
la o unilateralitate: Biserica ar fi numai primatul. Deci deja de la început
exista această intenţie de a completa ecleziologia Conciliului I din Vatican,
la o dată care trebuia găsită, pentru o ecleziologie completă. Şi aici
condiţiile păreau foarte bune pentru că, după primul război mondial, se
renăscuse simţul Bisericii în mod nou. Romano Guardini a spus: "În suflete
începe să se trezească Biserica", iar un episcop protestant vorbea despre
"secolul Bisericii". Era regăsit, mai ales, conceptul, care era
prevăzut şi de Conciliul I din Vatican, de Trup Mistic al lui Cristos. Voia să
se spună şi să se înţeleagă că Biserica nu este o organizaţie, ceva structural,
juridic, instituţional - este şi asta -, ci este un organism, o realitate
vitală, care intră în sufletul meu, aşa încât eu însumi, chiar cu sufletul meu
credincios, sunt element constructiv al Bisericii ca atare. În acest sens, Pius
al XII-lea a scris Enciclica Mystici Corporis Christi, ca un pas spre o
completare a ecleziologiei Conciliului I din Vatican.
Aş spune că discuţia teologică
din anii '30-'40, şi '20, era complet sub acest semn al cuvântului"Mystici
Corporis". A fost o descoperire care a creat atâta bucurie în acel timp şi
chiar în acest context a crescut formula: Noi suntem Biserica, Biserica nu este
o structură; noi înşine creştinii, împreună, suntem cu toţii Trupul viu al
Bisericii. Şi, desigur, acest lucru e valabil în sensul că noi, adevăratul
"noi" al credincioşilor, împreună cu "Eul" lui Cristos,
este Biserica; fiecare dintre noi, nu "un noi", un grup care se
declară Biserică. Nu: acest "noi suntem Biserica" cere tocmai
inserarea în marele "noi" al credincioşilor din toate timpurile şi
locurile. Deci, prima idee: a completa ecleziologia în mod teologic, dar
continuând şi în mod structural, adică: alături de succesiunea lui Petru, de
funcţia sa unică, a defini mai bine şi funcţia episcopilor, a Corpului
episcopal. Şi, pentru a face asta, a fost găsit cuvântul
"colegialitate", foarte discutat, cu discuţii aprinse, aş spune, şi
un pic exagerate. Însă era cuvântul - probabil ar exista şi un altul, dar
folosea acesta - pentru a exprima că episcopii, împreună, sunt continuarea
Celor Doisprezece, a Corpului Apostolilor. Am spus: numai un episcop, cel de
Roma, este succesorul unui Apostol determinat, al lui Petru. Toţi ceilalţi devin
succesori ai Apostolilor intrând în Corpul care continuă Corpul Apostolilor.
Astfel, chiar Corpul Episcopilor, colegiul, este continuarea Corpului Celor
Doisprezece, şi are astfel necesitatea sa, funcţia sa, drepturile şi
obligaţiile sale. Apărea pentru mulţi ca o luptă pentru putere şi probabil că
vreunul chiar s-a gândit la puterea sa, însă în mod substanţial nu era vorba de
putere, ci de complementaritatea facturilor şi a caracterului complet al
Trupului Bisericii cu episcopii, succesori ai Apostolilor, ca elemente
portante; şi fiecare dintre ei este element portant al Bisericii, împreună cu
acest mare Corp.
Acestea erau, să spunem, cele
două elemente fundamentale şi, în căutarea unei viziuni complete a
ecleziologiei, între timp, după anii '40, în anii '50, deja se născuse un pic
de critică în conceptul de Trup al lui Cristos: "mistic" ar fi prea
spiritual, prea exclusiv; atunci a fost pus în joc conceptul de "Popor al
lui Dumnezeu". Şi Conciliul, pe bună dreptate, a acceptat acest element,
care în Părinţi este considerat ca expresie a continuităţii dintre Vechiul şi
Noul Testament. În textul din Noul Testament, cuvântul "Laos tou
Theou", corespunzător textelor din Vechiul Testament, înseamnă - mi se
pare cu numai două excepţii - vechiul Popor al lui Dumnezeu, evreii care, între
popoarele, "goim", lumii sunt Poporul lui Dumnezeu. Şi ceilalţi,
noi, păgânii, nu suntem în sine Poporul lui Dumnezeu, devenim fii ai lui
Abraham, deci Popor al lui Dumnezeu intrând în comuniune cu Cristos, care este
unica seminţie a lui Abraham. Şi intrând în comuniune cu El, fiind una cu El,
suntem şi noi Popor al lui Dumnezeu. Adică: conceptul "Popor al lui
Dumnezeu" implică o continuitate a Testamentelor, continuitate a istoriei
lui Dumnezeu cu lumea, cu oamenii, dar implică şi elementul cristologic. Numai
prin cristologie devenim Popor al lui Dumnezeu şi astfel se combină cele două
concepte. Şi Conciliul a decis să creeze o construcţie trinitară a
ecleziologiei: Popor al lui Dumnezeu Tatăl, Trup al lui Cristos, Templu al Duhului
Sfânt.
Dar numai după Conciliu a fost
scos în evidenţă un element care este un pic ascuns, chiar şi în Conciliu,
adică: legătura dintre Poporul lui Dumnezeu şi Trupul lui Cristos este tocmai
comuniunea cu Cristos în unirea euharistică. Aici devenim Trup al lui Cristos;
adică relaţia dintre Poporul lui Dumnezeu şi Trupul lui Cristos creează o nouă
realitate: comuniunea. Şi după Conciliu a fost descoperit, aş spune, cum
Conciliul, în realitate, a găsit, a condus la acest concept: comuniunea drept
concept central. Aş spune că, filologic, în Conciliu el nu este încă total
matur, dar este rod al Conciliului că acest concept de comuniune a devenit tot
mai mult expresie a esenţei Bisericii, comuniune în diferitele dimensiuni:
comuniune cu Dumnezeul Trinitar - care este El însuşi comuniune între Tată, Fiu
şi Duh Sfânt -, comuniune sacramentală, comuniune concretă în episcopat şi în
viaţa Bisericii.
Şi mai conflictuală era problema
Revelaţiei. Aici era vorba despre relaţia dintre Scriptură şi Tradiţie şi aici erau
interesaţi mai ales exegeţii pentru o libertate mai mare; ei se simţeau un pic
- să spunem - într-o situaţie de inferioritate faţă de protestanţi, care făceau
marile descoperiri, în timp ce catolicii se simţeau un pic
"handicapaţi" de necesitatea de a se supune Magisteriului. Deci aici
era în joc şi o luptă foarte concretă: ce libertate au exegeţii? Cum se citeşte
bine Scriptura? Ce înseamnă Tradiţie? Era o bătălie pluridimensională pe care
acum nu pot s-o arăt, dar important este că în mod cert Scriptura este Cuvântul
lui Dumnezeu şi Biserica se află sub Scriptură. Şi totuşi, Scriptura este
Scriptură numai pentru că există Biserica vie, subiectul său viu; fără
subiectul viu al Bisericii, Scriptura este numai o carte şi deschide, se
deschide la diferite interpretări şi nu dă o ultimă claritate.
Aici bătălia - aşa cum am spus -
era dificilă şi a fost decisivă o intervenţie a Papei Paul al VI-lea. Această
intervenţie arată toată delicateţea părintelui, responsabilitatea sa faţă de
mersul Conciliului, dar şi marele său respect faţă de Conciliu. Se născuse
ideea că Scriptura este completă, în ea se găseşte totul; deci nu este nevoie
de Tradiţie, şi de aceea Magisteriul n-are nimic de spus. Atunci, Papa a
transmis Conciliului, mi se pare, 14 formule dintr-o frază care trebuia
inserată în textul despre Revelaţie şi ne dădea, dădea Părinţilor, libertatea
de a alege una dintre cele 14 formule, dar a spus: una trebuie să fie aleasă,
pentru a face complet textul. Eu îmi amintesc, mai mult sau mai puţin, de
formula "non omnis certitudo de veritatibus fidei potest sumi ex
Sacra Scriptura", adică certitudinea Bisericii despre credinţă nu se naşte
numai dintr-o carte izolată, ci are nevoie de subiectul Biserică luminat,
purtat de Duhul Sfânt. Numai aşa Scriptura vorbeşte după aceea şi are toată
autoritatea sa. Această frază pe care am ales-o în Comisia doctrinală, una
dintre cele 14 formule, este decisivă, aş spune, pentru a arăta
indispensabilitatea, necesitatea bisericii, şi astfel a înţelege ce înseamnă
Tradiţie, Trupul viu în care trăieşte de la începuturi acest Cuvânt şi de la
care primeşte lumina sa, în care s-a născut. Deja faptul Canonului este un fapt
eclezial: că aceste scrieri sunt Scriptura rezultă din iluminarea Bisericii,
care a găsit în ea acest Canon al Scripturii; a găsit, nu a creat, şi mereu şi
numai în această comuniune a Bisericii vii se poate realmente şi înţelege, şi
citi Scriptura drept Cuvânt al lui Dumnezeu, drept Cuvânt care ne conduce în
viaţă şi în moarte.
Aşa cum am spus, aceasta era o
ceartă destul de dificilă, însă graţie Papei şi graţie - să spunem - luminii
Duhului Sfânt, care era prezent în Conciliu, a fost creat un document care este
unul dintre cele mai frumoase şi chiar inovatoare ale întregului Conciliu, şi
care trebuie să fie încă mult mai studiat. Pentru că şi astăzi exegeza tinde să
citească Scriptura în afara Bisericii, în afara credinţei, numai în aşa-numitul
spirit al metodei istorico-critice, metodă importantă, dar niciodată aşa
importantă încât să poată da soluţii ca ultimă certitudine; numai dacă noi
credem că acestea nu sunt cuvinte umane, ci sunt cuvinte ale lui Dumnezeu, şi
numai dacă trăieşte subiectul viu căruia Dumnezeu i-a vorbit şi îi vorbeşte,
putem interpreta bine Sfânta Scriptură. Şi aici - aşa cum am spus în prefaţa de
la cartea mea despre Isus (cf. vol. I) - este încă mult de făcut pentru a
ajunge la o lectură într-adevăr în spiritul Conciliului. Aici aplicarea
Conciliului încă nu este completa, încă mai trebuie făcută.
Şi, în sfârşit, ecumenismul. N-aş
vrea să intru acum în aceste probleme, dar era clar - mai ales după
"pătimirile" creştinilor în timpul nazismului - că creştinii puteau
să găsească unitatea, cel puţin să caute unitatea, dar era clar şi că numai
Dumnezeu poate să dea unitatea. Şi suntem încă pe acest drum. Ei bine, cu
aceste teme, "alianţa renană" - ca să spunem aşa - îşi făcuse munca
sa.
Partea a doua a Conciliului este
mult mai amplă. Apărea, cu mare urgenţă, tema: lumea de astăzi, epoca modernă,
şi Biserica; şi cu ea temele responsabilităţii faţă de construirea acestei
lumii, a societăţii, responsabilitate faţă de viitorul acestei lumi şi speranţa
escatologică, responsabilitatea etică a creştinului, unde găseşte călăuzele
sale; şi apoi libertatea religioasă, progresul şi relaţia cu celelalte religii.
În acest moment, au intrat în discuţie realmente toate părţile Conciliului, nu
numai America, Statele Unite, cu un puternic interes faţă de libertatea
religioasă. În a treia perioadă aceştia i-au spus Papei: Noi nu ne putem
întoarce acasă fără a avea, în bagajul nostru, o declaraţie despre libertatea
religioasă votată de Conciliu. Papa, totuşi, a avut fermitatea şi hotărârea,
răbdarea de a duce textul la a patra perioadă, pentru a găsi o maturizare şi un
consens destul de complet între Părinţii Conciliului. Spun: nu numai americanii
au intrat cu mare forţă în jocul Conciliului, ci şi America Latină, ştiind bine
despre lipsurile poporului, ale unui continent catolic, şi despre
responsabilitatea credinţei faţă de situaţia acestor oameni. Şi astfel şi Africa,
Asia, au văzut necesitatea dialogului interreligios; au crescut probleme pe
care noi germanii - trebuie să spun - la început nu le văzusem. Nu pot acum să
descriu toate acestea. Marele document "Gaudium et spes" a
analizat foarte bine problema dintre escatologia creştină şi progresul lumesc,
dintre responsabilitatea faţă de societatea de mâine şi responsabilitatea
creştinului în faţa veşniciei, şi astfel a reînnoit şi etica creştină,
fundamentele. Dar, să spunem în mod neaşteptat, a crescut, în afara acestui
document, un document care răspundea în mod mai sintetic şi mai concret la
provocările timpului, adică "Nostra aetate". De la început erau
prezenţi prietenii noştri evrei, care au spus, mai ales nouă germanilor, dar nu
numai nouă, că după evenimentele triste din acest secol nazist, din deceniul
nazist, Biserica catolică trebuie să spună un cuvânt despre Vechiul Testament,
despre poporul ebraic. Au spus: chiar dacă este clar că Biserica nu este
responsabilă de Shoah, erau creştini, în mare parte, cei care au comis
crimele acelea; trebuie să aprofundăm şi să reînnoim conştiinţa creştină, chiar
dacă ştim bine că adevăraţii credincioşi mereu au opus rezistenţă împotriva
acestor lucruri. Şi astfel era clar că relaţia cu lumea vechiului Popor al lui
Dumnezeu trebuia să fie obiect de reflecţie. Se înţelege şi că ţările arabe -
episcopii din ţările arabe - nu erau fericiţi de acest lucru: se temeau un pic
de o glorificare a statului Israel, pe care desigur n-o voiau. Au spus: Bine, o
indicaţie într-adevăr teologică despre poporul ebraic este bună, este necesară,
dar dacă vorbiţi despre asta, vorbiţi şi despre islam; nu aşa suntem în
echilibru; şi islamul este o mare provocare şi Biserica trebuie să clarifice şi
relaţia sa cu islamul. Un lucru pe care noi, în acel moment, nu prea l-am
înţeles, un pic, dar nu mult. Astăzi ştim cât de necesar era.
Când am început să lucrăm şi
asupra islamului, ne-au spus: Dar există şi alte religii ale lumii: toată Asia!
Gândiţi-vă la budism, la hinduism... Şi astfel, în loc de o Declaraţie gândită
iniţial numai asupra vechiului Popor al lui Dumnezeu, s-a creat un text despre
dialogul interreligios, anticipând ceea ce abia după treizeci de ani s-a arătat
în toată intensitatea şi importanţa sa. Nu pot să intru acum în această temă, dar
dacă se citeşte textul, se vede că este foarte dens şi pregătit cu adevărat de
persoane care cunoşteau realităţile şi indică pe scurt, cu puţine cuvinte,
esenţialul. Astfel şi fundamentul unui dialog, în diferenţă, în diversitate, în
credinţa cu privire la unicitatea lui Cristos, care este unul, şi nu este
posibil, pentru un credincios, să creadă că religiile sunt toate variaţiuni ale
unei teme. Nu, există o realitate a Dumnezeului celui viu care a vorbit, şi
este unDumnezeu, este un Dumnezeu întrupat, deci un Cuvânt
al lui Dumnezeu, care este realmente Cuvânt al lui Dumnezeu. Dar există
experienţa religioasă, cu o anumită lumină umană a creaţiei, deci este necesar
şi posibil să intrăm în dialog şi astfel să ne deschidem unul altuia şi să-i
deschidem pe toţi la pacea lui Dumnezeu, a tuturor fiilor său, a întregii sale
familii.
Aşadar, aceste două documente,
libertatea religioasă şi "Nostra aetate", legate
cu "Gaudium et spes" sunt o trilogie foarte importantă, a
cărei importanţă s-a arătat numai în decursul deceniilor, şi încă lucrăm pentru
a înţelege mai bine acest ansamblu între unicitatea Revelaţiei lui Dumnezeu,
unicitatea unicului Dumnezeu întrupat în Cristos şi multiplicitatea religiilor,
cu care căutăm pacea şi inima deschisă prin lumina Duhului Sfânt, care
luminează şi conduce la Cristos.
Acum aş vrea să adaug încă un al
treilea punct: era Conciliul Părinţilor - adevăratul Conciliu -, dar era şi
Conciliul mass-media. Era aproape un Conciliu aparte, şi lumea a perceput
Conciliul prin intermediul acestora, prin mass-media. Deci Conciliul
imediat eficient ajuns la popor a fost cel al mass-media, nu cel al
Părinţilor. Şi în timp ce Conciliul Părinţilor se realiza în interiorul
credinţei, era un Conciliu al credinţei care caută intellectus, care caută
să se înţeleagă şi caută să înţeleagă semnele lui Dumnezeu în acel moment, care
caută să răspundă la provocarea lui Dumnezeu în acel moment şi să găsească în
Cuvântul lui Dumnezeu cuvântul pentru astăzi şi mâine, în timp ce tot Conciliul
- aşa cum am spus - se va mişca în interiorul credinţei, ca fides quaerens
intellectum, Conciliul jurnaliştilor nu s-a realizat, desigur, în interiorul
credinţei, ci în interiorul categoriilor mass-mediei de astăzi, adică
în afara credinţei, cu o hermeneutică diferită. Era o hermeneutică politică:
pentru mass-media, Conciliul era o luptă politică o luptă de putere între
diferite curente din Biserică. Era clar ca mass-media să ia poziţie
pentru acea parte care lor le apărea mai potrivită cu lumea lor. Existau aceia
care căutau descentralizarea Bisericii, puterea pentru episcopi şi apoi, prin
cuvântul "Poporul lui Dumnezeu", puterea poporului, a laicilor.
Exista această triplă problemă: puterea Papei, transferată apoi la puterea
episcopilor şi la puterea tuturor, suveranitate populară. Desigur, pentru ei
aceasta era partea care trebuia aprobată, promulgată, favorizată. Şi tot aşa şi
pentru liturgie: nu interesa liturgia ca act al credinţei, ci ca un lucru unde
se fac lucruri comprehensibile, un lucru de activitate a comunităţii, un lucru
profan. Şi ştim că exista o tendinţă, care se întemeia şi din punct de vedere
istoric, de a spune: Sacralitatea este un lucru păgân, eventual şi din Vechiul
Testament. În Noul Testament are valoare numai că Cristos a murit în
afară: adică în afara porţilor, adică în lumea profană. Deci sacralitate care
trebuie terminată, profanitate chiar a cultului: cultul nu este cult, ci un act
al ansamblului, al participării comune şi astfel şi participare ca activitate.
Aceste traduceri, banalizări ale ideii Conciliului, au fost virulente în
practica aplicării Reformei liturgice; ele se născuseră într-o viziune despre
Conciliu în afara propriei sale chei, în afara credinţei. Şi tot aşa şi în
problema Scripturii: Scriptura este o carte, istorică, de tratat în mod istoric
şi nimic altceva, şi aşa mai departe.
Ştim cum acest Conciliul
al mass-media era accesibil tuturor. Deci, acesta era cel dominant,
mai eficient, şi a creat atâtea calamităţi, atâtea probleme, realmente atâtea
mizerii: seminarii închise, conventuri închise, liturgie banalizată... şi
adevăratul Conciliu a avut dificultăţi de a se concretiza, de a se realiza:
Conciliul virtual era mai puternic decât Conciliul real. Însă forţa reală a
Conciliului era prezentă şi, treptat, se realizează tot mai mult şi devine
adevărata forţă care, după aceea, este şi adevărată reformă, adevărată
reînnoire a Bisericii. Mi se pare că, la 50 de ani după Conciliu, vedem cum
acest Conciliu virtual se strică, se pierde, şi apare adevăratul Conciliu cu
toată forţa sa spirituală. Şi este misiunea noastră, chiar în acest An al
Credinţei, începând de la acest An al Credinţei, să lucrăm pentru ca
adevăratul Conciliu, cu forţa sa a Duhului Sfânt, să se realizeze şi să fie
realmente reînnoită Biserica. Sperăm ca Domnul să ne ajute. Eu, retras cu
rugăciunea mea, voi fi mereu cu voi şi împreună să mergem înainte cu Domnul,
având certitudinea: învinge Domnul! Mulţumesc"!
Întâlnirea Papei Benedict al
XVI-lea cu parohii şi preoţii din Dieceza de Roma (14.02.2013)
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu