Un sinod, spuneţi dvs., care să deschidă drumul unei societăţi mai familiare. Un obiectiv foarte frumos. Dar cum se poate realiza el, concret?
Familia trebuie să redescopere frumuseţea lui "noi", ajutându-i pe toţi să lase la o parte dictatura lui "eu". Şi acest lucru este posibil dacă familia se leagă într-o manieră originală şi genuină de familia lui Dumnezeu şi de familia popoarelor. Este o viziune largă care, dacă este primită, poate transforma acest moment de criză într-o ocazie extraordinară necesară unei noi creşteri. În faţa tendinţei de a diminua tot mai mult procentul familiilor în societate, Sinodul poate ajuta la înţelegerea ideii că este de fapt important să introducem "mai multă familie" la toate nivelurile, de la case, până la oraşe şi la naţiuni.
Aşadar, Sinodul văzut ca un "sfătuitor" social într-o realitate mereu mai fărâmiţată... Veţi reuşi?
Sinodul poate reuşi, făcându-şi proprie acea inspiraţie de fond pe care papa Francisc o arată în catehezele din acest an. Nu este vorba de a rezolva una sau alta dintre probleme, deşi toate vor fi analizate, ci de dobândirea unei noi viziuni despre familie. Trebuie redescoperită vocaţia sa, aceea de a nu trăi închisă în ea însăşi şi pentru ea însăşi. Trebuie promovată misiunea sa care este să facă lumea să pară mai umană, mai solidară, mai familiară. Riscul familismului este un virus care face mai rău familiilor, pentru că le încuie în sine, făcând să se piardă tocmai sensul existenţei şi al fericirii.
De ce Biserica în ultimele decenii nu a fost uneori în măsură să însoţească într-un mod eficace familiile, mai ales pe cele fragile?
Tocmai pentru că s-a slăbit simţământul apartenenţei la poporul lui Dumnezeu. Făcând să-i lipsească familiei spiritul eclezial. Papa Benedict în Spe Salvi a acuzat individualismul religios care duce la convingerea că este posibil să te mântuieşti singur, atât ca indivizi, cât şi ca nucleu familial. Individualismul cultural, din păcate, a devenit complicele individualismului religios. De aici a luat naştere o societate care este foarte închisă în ea însăşi. Are dreptate papa Francisc atunci când spune că este nevoie de o revoluţie culturală. S-a pierdut acel fir roşu al solidarităţii care, în momentele dificile, susţinea familiile şi îi făcea pe toţi mai solidari. trebuie recuperat, şi încă în grabă, simţământul familiei lui Dumnezeu, pe de o parte, şi pe acela al familiei popoarelor, pe de altă parte.
Această viziune îşi găseşte rădăcini în Biblie?
Exact. Această perspectivă apare clar în Geneză, când Dumnezeu îi încredinţează alianţei dintre bărbat şi femeie - care aşa cum spuneam mai înainte nu se referă numai la căsătorie - păstrarea Creaţiei şi dezvoltarea generaţiilor. Astăzi suntem chemaţi sî redescoperim această alianţă. Sinodul ar trebui să facă să se retrăiască alianţa dintre bărbat şi femeie în vederea unui nou viitor pentru toţi. Pentru aceasta este nevoie de o nouă legătură între familie şi Biserică. Familia de multe ori este puţin eclezială - adică puţin deschisă - şi Biserica uneori este puţin familială. În aces sens, Sinodul ar trebui să ne facă să zburăm foarte sus. El trebuie să ne facă să redescoperim că cineva nu se căsătoreşte pentru sine sau în vederea micului său orizont, cineva se căsătoreşte în Domnul, adică se aşază chiar în orizontul său, vast cât lumea.
Toate acestea, mai mult sau mai puţin, există în Catehism. Va fi suficient să îl explicăm cu cuvinte şi modalităţi noi?
Nu, în momentele de tranziţie sau de criză nu ajunge să explici din nou, trebuie să entuziasmezi din nou, nu ajung cuvinte, este nevoie de martori credibili. iată de ce adevăratul rod al Sinodului nu va fi doar un document elegant; trebuie să fie o nouă primăvară a familiilor. Adevărata scrisoare nu va fi cea scrisă pe hârtie, ci în pasiunea cu care familiile vor schimba lumea, astfel încât ea să fie mai familială.
Acest sinod este legat de anul milostivirii. Dar cum pot dialoga adevărul şi milostivirea?
Fără îndoială că anul milostivirii va aduce o lumină care să lumineze lucrările sinodale. În faţa unei culturi, a unei politici, a unei economii care obligă societatea să reducă procentul familiilor, Sinodul are responsabilitatea de a împinge în sensul opus, către o perspectivă mai familială. Atunci, milostivirea nu va însemna să cedezi, ci tocmai contrariul. Milostivă este o Biserică ce ajută societatea, în toate dimensiunile sale, să crească în dimensiunea familială, în solidaritate, în capacitatea de a-i susţine pe toţi şi mai ales pe cei slabi. Nu trebuie să abandonăm familiile rănite: ele trebuie ajutate ca să ajungă la vindecare. Familiile incomplete, cuplurile de facto, nu trebuie demonizate, ci însoţite ca să crească în vederea pasului decisiv. În faţa tuturor problemelor care astăzi caracterizează societatea şi familiile, Sinodul trebuie să transmită un mesaj pentru ca relaţiile să se solidifice, explicând că iubirea cere soliditate.
Între altele, acesta este un obiectiv împărtăşit pe larg, chiar şi de tineri...
Da, în inima tuturor există această aspiraţie. Dacă ne întoarcem la Geneză, redescoperim acel pasaj în care Creatorul spune: "Nu este bine ca omul să fie singur". În perspectiva comuniunii, milostivirea este medicamentul care vindecă până şi situaţiile cele mai dificile. Instrumentum laboris arată acest aspect pozitiv menit să facă să crească dimensiunea familială de care cu toţii avem nevoie. Biserica, în acest moment, reprezintă singura instituţie care ia asupra sa această enormă responsabilitate. Aici, la Philadelphia, Papa, sunt sigur, va reaminti responsabilitatea tuturor în această perspectivă. Iată de ce şi credincioşii altor tradiţii creştine şi altor confeciuni, precum şi laicii "umanişti", vor găsi această perspectivă ca fiind frumoasă şi curajoasă.
Cum să privim la ipotezele formulate de teologi în întâlnirile organizate de Consiliul Pontifical pe care îl prezidaţi, fie cu privire la reprimirea la sacramente pentru cei divorţaţi şi recăsătoriţi, fie cu privire la tema căsătorie-rodnicie-contracepţie?
Cele trei seminarii au fost organizate pentru a oferi o contribuţie din partea teologilor, canoniştilor şi moraliştilor, care să fie de folos părinţilor sinodali. Atitudinea sinodală dorită de Papa Francisc presupunea şi prezenţa teologilor la această reflecţie. Va fi apoi Sinodul, şi în sfârşit, Sfântul Părinte, care vor trage concluziile. Sunt convins că, aşa cum le-a spus Isus discipolilor, Duhul Sfânt ne va conduce la tot adevărul. Duhul lui Dumnezeu trece în acest moment prin Biserică în mod serios pentru a găsi în tezaurul său extrem de bogat de înţelepciune, răspunsuri la întrebări, la probleme, la visuri, la aşteptările credincioşilor. În orice caz, nu se pune problema de a schimba Evanghelia şi nici doctrina, ci de a o înţelege mai în profunzime, legând-o de această istorie a mântuirii pe care Domnul nu a încetat vreodată să o conducă.
Suntem pe linia catehezei Papei?
Bineînţeles, Papa este cel care ne invită, atunci când vorbim despre familie, să nu o considerăm doar în mod abstract, ci în mod concret. Nu întâmplător, el a început să vorbească în catehezele sale despre persoanele care compun familia: mame, taţi, fii, bătrâni, bolnavi. Aceste chestiuni brăzdează în mod radical Biserica, dar şi societatea. Mărturie stau ecourile pe care le-au avut catehezele, chiar şi în lumea laică. Apoi, există diferite probleme în interiorul Bisericii. Cred, de exemplu, că problema primirii la împărtăşanie a divorţaţilor recăsătoriţi, cere o reflecţie atentă, evitându-se închideri sau deschideri discriminatoare. Aceşti credincioşi trebuie acceptaţi, ascultaţi şi însoţiţi.
Suntem pe linia documentului Familiaris consortio şi a magisteriului Papilor sau se poate aştepta o discontinuitate?
Nicidecum, acest Sinod este în strânsă relaţie cu magisteriul ultimilor Papi, este un drum care continuă, care creşte, care se lărgeşte. Dacă nu ar fi fost acest magisteriu, astăzi nu am fi aici pentru a încerca să vedem cum putem merge înainte. Este vorba despre un drum care nu poate fi frânat şi cu atât mai puţin blocat, tocmai pentru că - şi este chiar credinţa cea care ne spune aceasta - Duhul este cel care conduce Biserica. Iată de ce Sinodul poate fi o nouă revărsare a Duhului Sfânt pentru lumea de astăzi. Iar Papa, ca şi Petru, "deschide uşa". Biserica este mereu în ieşire, nu se închide. Petru este stânca ce susţine, nu un zid care se prelungeşte.
Am adus aminte de Philadelphia. Cum trăiţi experienţa acestor zile?
Ca pe o mare sărbătoare a familiei, o mărturie puternică pentru toată lumea, care ne ajută să descoperim acel fir roşu care uneşte familia cu Biserica poporului. Nu este întâmplător faptul că, la sfârşitul întâlnirii, ultimul gest al Papei va fi acela de a trimite, prin intermediul a şase familii care provion din cinci continente (a şasea va fi din Damasc), 100.000 de cópii ale Evangheliei, în limbile respective, în cinci oraşe mari ale lumii şi în oraşe martire ale Siriei. Oraşele destinatare ale acestui measaj sunt: Havana, Marsilia, Kinshasa (R.D. Congo), Hanoi (Vietnam), Sidney. Apoi, Damasc şi Bagdad. Am văzut imaginea unei vocaţii universale care trebuie să locuiască în inima oricărei familii. Şi cu siguranţă, la sfârşitul săptămânii de la Philadelphia, ca de altfel şi la sfârşitul celor şapte zile ale creaţiei, Domnul va spune: "Şi a văzut că era bun".
După L. Moia, Fedelta al magistero? Non fermarsi! (Avvenire, 24.09.2015)
Traducere pr. Eduard Soare
