Titlul acestei meditaţii este "de la distanţă la sărbătoare".
Dacă milostivirea Evangheliei este un exces al lui Dumnezeu, un surplus nemaiauzit, primul lucru care trebuie făcut este să privim lumea de astăzi, căci fiecare persoană are nevoie de astfel de exces de iubire. Să ne întrebăm mai întâi care este reţeta unei astfel de milostiviri, care este terenul pustiu şi uscat destinat unui asemenea surplus de apă vie; care sunt rănile care au nevoie de acest ulei balsamic; care este condiţia de orfan care necesită o asemenea risipă de afecţiune şi de atenţie; care este distanţa care ne vorbeşte despre o sete aşa de mare de îmbrăţişare şi de întâlnire...
Parabola pe care vi-o propun la această meditaţie este cea a Tatălui milostiv (cf. Lc 15,11-31). Să intrăm în atmosfera misterului Tatălui. Şi în inimă îmi vine să încep cu acel moment în care fiul risipitor se află în mijlocul porcilor, în acel infern de egoism care l-a făcut să nu-şi refuze nimic şi în care, în loc să fie liber, se imte sclav. Îi vede pe porcii care mănâncă roşcove..., îl apucă invidia şi devine nostalgic. Nostalgia: cuvânt cheie. Nostalgia pâinii abia scoasă din cuptor pe care slujitorii casei, ai casei tatălui său, o mănâncă la micul dejun. Nostalgia este un sentiment puternic. Are legătură cu milostivirea pentru că ne lărgeşte sufletul. Ne aduce aminte de binele primar - patria din care provenim - şi trezeşte în noi speranţa de a ne întoarce. În acest amplu orizont al nostalgiei - spune Evanghelia - acest tânăr a intrat în sine şi s-a simţit mizerabil. Şi fiecare dintre noi poate încerca sau se poate lăsa condus până la acel punct în care se simte mai mizerabil. Fiecare dintre noi are secretul mizeriei personale în interiorul său... Trebuie să cerem harul de a-l găsi.
Să trecem la celălalt moment în care, după ce Tatăl său l-a îmbrăţişat şi sărutat, el se simte murdar, dar îmbrăcat de sărbătoare. Tatăl nu îi spune: "Du-te şi fă duş, apoi întoarce-te". Nu. Murdar şi îmbrăcat de sărbătoare. Îşi pune inel în deget, la fel ca tatăl său. Are sandale noi în picioare. Stă în centrul sărbătorii, între oameni. Ceva asemănător cu ce ni se întâmplă nouă, ne-am spovedit înainte de Liturghie şi imediat ne-am trezit "reîmbrăcaţi" şi în toiul unei ceremonii. Este stare de demnitate ruşinoasă.
Dacă ne străduim să menţinem inima noastră între aceste două extreme - demnitate şi ruşine - fără a renunţa la niciuna, poate că am putea percepe modul în care bate inima Tatălui nostru. Era o inimă care bătea de nelinişte, când ieşea în fiecare zi pe terasă să privească. Ce privea? Dacă i s-ar întoarce fiul... Dar aici, în acest loc în care se întâlnesc demnitatea şi ruşinea, putem percepe modul în care bate inima Tatălui nostru. Putem să ne imaginăm că milostivirea ţâşneşte de acolo precum sângele. Că el iese ca să ne caute - pe noi, păcătoşii -, că ne atrage la sine, ne purifică şi ne aruncă din nou, reînnoiţi, către toate periferiile, pentru a duce milostivirea la toţi. Sângele său este Sângele lui Cristos, sângele Noului şi Veşnicului Legământ al milostivirii, vărsat pentru noi şi pentru toţi spre iertarea păcatelor. Noi contemplăm acest sânge în timp ce el iese din Inima sa, şi din inima Tatălui. Este unica noastră bogăţie, unicul lucru pe care îl putem oferi lumii: sângele care purifică şi împacă totul şi pe toţi. Sângele Domnului care iartă păcatele. Sângele care este adevărată băutură, care învie şi dă viaţă celui care este mort din cauza păcatului.
În rugăciunea naostră, senină, care merge de la ruşine la demnitate şi invers - amândouă împreună - să cerem harul de a simţi această milostivire ca fiind constitutivă vieţii noastre; harul de a simţi că acea bătaie a inimii Tatălui se uneşte cu bătaia inimii noastre. Nu e suficient să simţim milostivirea lui Dumnezeu ca pe un gest pe care, ocazional, El îl face iertându-ne vreun păcat mare, iar pentru celelalte ne descurcăm singuri, în mod autonom. Nu ajunge.
Sf. Ignaţiu propune o imagine cavalerescă, specifică epocii sale, dar pentru că loialitatea între prieteni este o valoare perenă, ne poate ajuta. El afirmă că pentru a simţi "nelinişte şi ruşine" pentru păcatele noastre putem folosi un exemplu: să ne imaginăm "un cavaler care merge în faţa regelui său şi a întregii sale curţi, plin de ruşine şi tulburat pentru că l-a supărat mult, în timp ce din partea regelui a primit mai înainte multe daruri şi multe favoruri" (Exerciţii spirituale 74). Să ne imaginăm acea scenă. Urmând dinamica fiului risipitor în timpul sărbătorii, să ni-l imaginăm pe acest cavaler ca pe unul care, în loc să fie făcut de ruşine în faţa tuturor, regele, dimpotrivă, îl ia în mod neaşteptat de mână şi îi restituie demnitatea. Nu numai că îl urmează pe acesta în bătălie, ci îl pune căpetenie a camarazilor săi. Cu câtă umilinţă şi loialitate îl va sluji acest cavaler de acum înainte!
Fie că se simte precum fiul risipitor sărbătorit, fie precum cavalerul neloial transformat în superior, important e ca fiecare să simtă tensiunea rodnică în care lucrează milostivirea Domnului: nu doar nişte păcătoşi iertaţi, ci păcătoşi cărora le este conferită demnitate. Domnul nu numai că ne curăţă, el ne încoronează, ne dă demnitate.
Simon Petru ne oferă imaginea ministerială a acestei sfinte tensiuni. Domnul îl educă şi îl formează în mod progresiv şi îl antrenează să rămână aşa: Simon şi Petru. Omul comun, cu contradicţiile şi slăbiciunile sale, şi cel care este piatră, cel care posedă cheile, cel care îi conduce pe alţii. Când Andrei îl conduce la Cristos, aşa cum este, îmbrăcat ca un pescar, Domnul îi dă numele de Piatră. Abia a terminat cu lauda pentru profesiunea de credinţă care vine de la Tatăl, şi îl acuză dur pentru ispita de a asculta vocea spiritului cel rău care îi spune să stea departe de cruce. Îl va invita să meargă pe ape şi îl va lăsa să se scufunde în frica sa, pentru a-l ridica imediat de mână; dar imediat ce el se mărturiseşte un simplu păcătos, el îi dă misiunea de a fi pescar de oameni; îl va întreba în mod repetat cu privire la iubirea sa, făcându-l să simtă durere şi ruşine pentru laşitatea şi lipsa sa de loialitate, dar de trei ori, la fel, îi va încredinţa misiunea de a paşte oile sale. Mereu există aceşti doi poli.
Trebuie să ne situăm aici, în spaţiul în care conlocuiesc mizeria noastră cea mai ruşinoasă şi demnitatea noastră cea mai înaltă. Ce simţim atunci când lumea ne sărută mâna şi privim la mizeria noastră cea mai intimă şi suntem onoraţi de Poporului lui Dumnezeu? Murdari, impuri, vanitoşi, dar în acelaşi timp cu picioarele spălate, chemaţi şi aleşi, binecuvântaţi de lumea noastră, iubiţi şi îngrijiţi. Numai milostivirea face suportabilă acea poziţie. Fără ea ori ne credem drepţi precum farizeii, ori ne îndepărtăm ca cei care nu se simt demni. Eu nu mă simt demn, dar nu trebuie să mă îndepărtez: trebuie să fiu acolo, în ruşine şi demnitate, amândouă împreună.
De ce este aşa de rodnică această tensiune între mizerie şi demnitate, între distanţă şi sărbătoare? Aş spune că este rodnică pentru că faptul de a o menţine se naşte dintr-o decizie liberă. Iar Domnul acţionează în principal asupra libertăţii noastre. Milostivirea este chestiune de libertate. Sentimentul izvorăşte în mod spontan, iar atunci când afirmăm că el este visceral, ar părea că este sinonim cu "animal". Dar, de fapt, animalele nu cunosc milostivirea "morală", chiar dacă anumite animale pot experimenta ceva din această compasiune, precum un câine fidel care rămâne alături de stăpânul său bolnav. Milostivirea este o emoţie care atinge viscerele, şi se poate naşte şi dintr-o acută percepţie intelectuală: se intuiesc multe lucruri atunci când se încearcă milostivirea. Se înţelege, de exemplu, că celălalt se găseşte într-o situaţie disperată, la limită; că i se întâmplă ceva care depăşeşte păcatele sau vinele sale; se înţelege că şi celălalt este unul ca mine; şi că răul este atât de mare şi devastator că nu se opreşte doar cu ajutorul dreptăţii... În fond, ne convingem că este nevoie de o milostivire infinită precum cea a inimii lui Cristos pentru a remedia atâta rău şi atâta suferinţă, aşa cum vedem că se întâmplă în viaţa fiinţelor umane... Dacă milostivirea se află sub acest nivel, nu este de folos. Multe lucruri sunt înţelese de mintea noastră doar văzând pe cineva aruncat în stradă, desculţ, într-o dimineaţă friguroasă, sau văzându-l pe Domnul pironit pe cruce pentru mine!
Milostivirea se acceptă şi se cultivă, sau se refuză în mod liber. Dacă cineva se lasă pătruns, un gest îl provoacă pe celălalt. Dacă unul trece peste, inima se răceşte. Milostivirea ne face să experimentăm libertatea noastră şi acolo putem experimenta libertatea lui Dumnezeu, care este milostiv cu cel care este milostiv (cf. Dt 5,10), aşa cum i-a spus lui Moise. În milostivirea sa, Domnul îşi exprimă libertatea. Iar noi, pe a noastră.
***
Mizeria despre care vorbim este mizeria morală, netransferabilă, aceea prin care cineva se conştientizează pe sine ca persoană care, într-un moment decisiv al vieţii sale, a acţionat din proprie iniţiativă: a făcut o alegere şi a ales rău. Aceasta este limita care trebuie atinsă pentru a simţi durere pentru păcate şi pentru a face o căinţă adevărată.
Inima pe care Dumnezeu o uneşte cu mizeria noastră morală este Inima lui Cristos, Fiul său iubit, care bate ca o singură inimă cu cea a Tatălui şi a Duhului. Îmi amintesc că atunci când Pius al XII-lea a scris Enciclica despre Preasfânta Inimă, cineva spunea: "Pentru ce o enciclică despre asta? Sunt lucruri pentru surori..." Este centrul, Inima lui Isus, este centrul milostivirii. Poate că surorile înţeleg mai bine decât noi, pentru că sunt mame în Biserică, sunt icoane ale Bisericii, ale Fecioarei Maria. Dar centrul este inima lui Cristos.
Câteva cuvinte în final despre excesele de milostivire.
Unicul exces în faţa excesivei milostiviri a lui Dumnezeu este acela de a depăşi ceea ce ai primit şi de a dori să o comunici altora. Evanghelia ne arată atâtea frumoase exemple de persoane care exagerează pentru a o primi: paraliticul - prietenii săi exagerează, îl introduc prin acoperiş; leprosul - îi lasă pe cei 9 şi se întoarce pentru a mulţumi; orbul Bartimeu, care reuşeşte să-l oprească pe Isus cu strigătele sale; femeia cu hemoragie, care se străduieşte să obţină o apropiere initimă cu Domnul pentru a se vindeca. Apoi este şi femeia păcătoasă, ale cărei manifestări de iubire excesive pentru Domnul sunt pentru el semnul că a primit multă milostivire şi de aceea ea o exprimă în acel mod exagerat. Mereu milostivirea exagerează, este excesivă!
Putem încheia rugându-ne acel magnificat al milostivirii, Psalmul 50 al Regelui David, pe care îl recităm în fiecare vineri, la laude. Este magnificat al unei inimi "căite şi smerite" care, în ciuda păcatelui său, are măreţia de a-l mărturisi pe Dumnezeu cel fidel, care este mai mare decât păcatul.
Să ne rugăm plecând de la acea intimă tensiune care aprinde milostivirea, acea tensiune între ruşinea care afirmă: "Întoarce-ţi faţa de la păcatele mele şi şterge toate fărădelegile mele"; şi acea încredere care spune: "Stropeşte-mă cu isop şi voi fi curat; spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada". O încredere care devine apostolică: "Dă-mi bucuria mântuirii tale şi întăreşte-mă cu un duh binevoitor. Voi învăţa pe cei fărădelege căile tale şi cei păcătoşi se vor întoarce la tine".
