Care este comportamentul apostolului, sau care este modul de operare al apostolului în comunitatea creştină? Este rolul cel mai important într-o comunitate. Apostolul Paul ne oferă în această pagină foarte frumoasă a Scripturii câteva din caracteristicile slujirii. El se adresează astfel tesalonicenilor:"Voi înşivă, fraţilor, ştiţi că venirea noastră la voi nu a fost zadarnică, ci, după cum ştiţi, după ce am fost maltrataţi şi insultaţi la Filipi, am aflat curaj în Dumnezeul nostru să vă vestim evanghelia lui Dumnezeu, ducând o luptă aprigă. Căci îndemnul nostru nu provine dintr-o rătăcire, nici cu gând necinstit, nici cu înşelăciune, ci aşa cum am fost găsiţi vrednici de Dumnezeu să ni se încredinţeze evanghelia, aşa vorbim, nu ca să le fim oamenilor pe plac, ci lui Dumnezeu, care pune la încercare inimile noastre. Precum ştiţi, noi nu am folosit niciodată cuvinte de linguşire, nici nu am avut vreun gând ascuns de lăcomie, Dumnezeu este martor, nici nu am căutat slavă de la oameni: nici de la voi şi nici de la alţii; deşi, ca apostoli ai lui Cristos, am fi putut să vă fim povară. Dimpotrivă, ne-am făcut blânzi în mijlocul vostru ca o doică ce îşi dezmiardă copiii. Atât de ataşaţi eram de voi încât eram gata să vă dăm nu numai evanghelia lui Dumnezeu, ci şi sufletele noastre pentru că ne deveniserăţi dragi. De fapt, vă aduceţi aminte, fraţilor, de munca şi osteneala noastră: noaptea şi ziua lucram ca sa nu devenim o povară pentru nici unul dintre voi şi vă predicam evanghelia lui Dumnezeu. Voi sunteţi martori, şi Dumnezeu de asemenea, că ne-am purtat cu sfinţenie, cu dreptate şi fără prihană faţă de voi cei care credeţi. Voi ştiţi că [ne-am purtat] faţă de fiecare dintre voi ca un tată faţă de copiii săi: v-am îndemnat, v-am îmbărbătat şi v-am implorat să vă purtaţi în chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la împărăţia sa şi la glorie" (1Tes 2,1-12).
1) Prima caracteristică este cea a gratuităţii. Pentru ea, Paul a trebuit să plătească un preţ foarte mare. Mulţi îl acuzau că nu se ridică la înălţimea unui apostol, pentru că dreptul fundamental al unui apostol este ca "fiecare lucrător să-şi primească plata". În 1Cor 9, sf. Paul subliniază această diversitate care îl caracterizează. Ceilalţi apostoli îşi procură susţinere din slujirea lor, Paul, cel puţin în prima parte a slujirii sale, nu acceptă nici un tip de susţinere. Astfel încât gratuitatea ajunge să caracterizeze apostolatul său, care nu se supune logicii do ut des.
Şi noi trebuie să fim atenţi să nu existe în slujirea noastră acest mod de operare: a da pentru a primi. Acest mod de operare nu înseamnă nicidecum susţinerea slujirii. Motivul pentru care Paul insistă foarte mult asupra gratuităţii este cel al libertăţii în slujire. Gratuitatea poate fi o povară când te afli în faţa unor persoane care nu apreciază dăruirea de sine, condiţia cea mai naturală a omului. Atunci când se vorbeşte despre un dar gratuit, de cealaltă parte există mereu o serie de întrebări, astăzi mai mult ca oricând. De ce? Ce se poate ascunde sub această intenţie? Ce interes are...?
Există o paradigmă apărută acum vreo 30 de ani conform căreia preotul, pentru a evangheliza, trebuie să se susţină singur. Ea este greşită. Paul susţine această ipoteză doar când are de-a face cu puţine persoane. Primele comunităţi pauline erau compuse din 50-60 de persoane. Acest lucru ne face să înţelegem care era relaţia iniţială pe care o construia Paul ca lucrător al Evangheliei. Creştinismul s-a născut într-o experienţă familiară, nu populară. Era vorba de comunităţi mici, toate erau domus ecclesia. Când apostolul Paul începe să evanghelizeze şi celelalte regiuni ale Imperiului, nu mai este cazul ca el să se întreţină singur: suferă de foame, de goliciune, învaţă să aibă de toate şi să fie lipsit de cele necesare, să sufere de cald şi de frig. Toate le pot în Acela care mă întăreşte. De aceea, filipenii îl ajută. De ce este greşită paradigma preotul lucrător? Pentru un motiv simplu: în viaţa preotului, pe primul loc se află Evanghelia, nu lucrul. Munca este o condiţie, necesară pentru Evanghelie, nu este amănuntul esenţial, care constă îl a-l vesti pe Cristos.
Trebuie să învăţăm să ne rezervăm spaţii de gratuitate. Să ne apropiem de această logică a gratuităţii. Poate fi o condiţie ca slujirea noastră să fie credibilă. Cu cât slujirea este mai gratuită, cu atât este mai credibilă. Care pot fi spaţiile de gratuitate din pastoraţia noastră? Bolnavii, tinerii, cei care se află departe... Experienţa, sacramentală sau nu, a călăuzirii sufletelor, poate fi un spaţiu al gratuităţii. Este nevoie de aceste spaţii de gratuitate, altfel modul nostru de a da mărturie despre Evanghelie este doar teoretic.
2) A doua caracteristică este cea a libertăţii. Sf. Paul o aminteşte foarte apăsat în a doua Scrisoare către Corinteni. O aclamă: "Domnul este Duhul şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate" (2Cor 3,17). Libertatea în slujire se referă la faptul că Paul nu se opreşte doar la anumite persoane, sau doar la anumite comunităţi. Slujirea sa trece dincolo de comunitate, şi ajunge la alte comunităţi. Este liber de legături afective bolnăvicioase, de relaţii de dependenţă, de ceea ce este mai natural în condiţia omenească. Aceasta înseamnă libertate pentru a se dărui cu totul Evangheliei şi comunităţilor sale.
Acesta este, de altfel, şi orizontul celibatului sacerdotal, care are ca şi consecinţă slujirea comunităţii. Celibatul afirmă ceva "dincolo" de ceea ce am putea trăi astăzi, legaţi de această lume. Libertatea de a sluji este unul dintre cele mai frumoase daruri ale unui apostol. O libertate care, dintr-un alt punct de vedere, se traduce prin sinceritate. Unde este libertate, acolo este paresie, francheţe. Sinceritatea de a mărturisi în adevăr, fără linguşeli, fără populisme, Evanghelia. Expresia cea mai vizibilă a libertăţii este tocmai sinceritatea, care nu cade niciodată în autoexaltare. Sinceritatea nu înseamnă mărire deşartă, ci caritate. Şi ea trebuie aplicată mai ales faţă de o presupusă comunitate care ne-a rămas la inimă, sau care a răspuns mai bine, sau pe care am îndrăgit-o mai mult. Paul, chiar dacă este foarte legat de comunitatea din Filipi, merge şi la alte comunităţi. Nu se opreşte doar la comunitatea care i-a plăcut mai mult. Paul a fost liber să trăiască Evanghelia în viaţa sa. Această libertate nu depinde de timpul în care noi lucrăm cu o comunitate, ci de tipul de relaţie care se stabileşte cu persoanele. Există preoţi care lucrează într-o comunitate mulţi ani, dar nu se leagă niciodată de o comunitate; dar sunt şi preoţi care stau într-o comunitate doar câteva luni şi care reuşesc să stabilească relaţii profunde. De ce? Datorită simpatiei? Ar fi prea puţin lucru...! Reuşesc pentru că în centru este Evanghelia. Nu este în joc doar dimensiunea umană, ci ceea ce trece prin dimensiunea umană!
Ce înseamnă pentru preot a sluji liber, acolo unde Domnul ne vrea? Înseamnă a avea disponibilitatea şi docilitatea inimii. Ele sunt cele care exprimă libertatea noastră. Dacă există vreo situaţie în care cineva nu preferă un anumit loc, acest lucru se datorează unor legături care pun în plan secund relaţia noastră cu Evanghelia! Să priivm la echilibrul lui Paul: pe de o parte relaţia vitală cu Isus Cristos, iar pe de altă parte relaţia vitală cu comunităţile sale.
3) A treia caracteristică: paternitatea. În textul de mai sus, Paul vorbeşte la inimă. El compară slujirea sa cu ceea a unui tată, ba chiar cu cea a unei doici. Mai mult decât că este gratuită şi liberă, slujirea lui Paul este paternă. A fi patern în slujire înseamnă a avea grijă, a fi atent, a fi aproape, a te implica. O paternitate adevărată, autentică se poate exprima şi prin excese de gelozie! Dacă suntem geloşi din punct de vedere ministerial pentru persoanele încredinţate, este un lucru pozitiv. Paul este gelos şi el, gândindu-se la comunităţile sale. De multe ori vedem o gelozie care provoacă dubii, pentru că nu admite intruşi. Imediat ce se vede vreun posibil "adversar", începe ofensiva. Paul trăieşte aceste sentimente, se dovedeşte foarte uman. Gelozia pentru comunitatea proprie este bună. Numai să nu devină bolnăvicioasă! Şi foarte uşor ea se poate transforma în posesie. O gelozie sfântă înseamnă atenţie, grijă, respect. trebuie să recuperăm aceste dimensiuni profund omeneşti, prin care trece modul nostru de a-l mărturisi pe Cristos.
În apostolat este nevoie de paternitate. Este bună şi prietenia, dar paternitatea înseamnă ceva mai mult, pentru că poate include şi prietenia. Ioan Botezătorul, vorbind despre sine în Evanghelia după Ioan, atunci când este întrebat "cine eşti"?, răspunde: eu sunt prietenul Mirelui, care se bucură de nunta Mirelui cu Mireasa! Pentru Paul este ceva mai mult: nu numai prietenie, ci şi paternitate, pentru că în prietenie este caracteristică reciprocitatea. Spre deosebire de prietenie, în paternitate este caracteristică gratuitatea. Tatăl nu este preocupat de o răsplată a fiilor săi. Mama îşi slujeşte copiii, chiar dacă aceştia nu corespund.
De aceea sf. Paul subliniază că el este mai mult decât un prieten, el este tatăl unei comunităţi. Este mai mult şi decât un pedagog, el este tată! Iar gelozia nu întârzie să apară: "puteţi avea mii de pedagogi, dar aveţi un singur tată. Eu v-am generat la viaţa de credinţă" (1Cor 4,15). A fi pedagogi înseamnă a împlini o funcţie, după care ea este lăsată deoparte. Dar paternitatea rămâne pentru totdeauna. Cine este tată, este pentru totdeauna. Slujirea lui Paul este marcată de paternitate, mai mult decât de pedagogie, mai mult decât de informaţie.
Atunci când se stabilesc legături cu vreo comunitate, ele rămân pentru totdeauna. Putem observa acest lucru când ne întoarcem în comunităţile în care am lucrat. E ca şi cum nu am fi plecat niciodată. Aceste legături, care rămân, sunt semnul paternităţii!
Însă paternitatea înseamnă şi colaborare. Colaboratori ai lui Dumnezeu, în credinţă. Acest lucru înseamnă că paternitatea se exprimă în mod responsabil atunci când cineva este conştient de limitele sale, de funcţia sa. De multe ori, noi nu acceptăm această dimensiune, însă paternitatea este adevărată atunci când ea devine colaborare, când ea nu se substituie altora. Poate exista şi în viaţa preotului pericolul de a se face prezent în mod excesiv în viaţa comunităţii, sub pretextul că ea nu creşte suficient. Atunci, el nu este colaborator, el se substituie comunităţii. Colaborator înseamnă să ai sensul limitei, să-l însoţeşti (doar) pe cel care face un drum de credinţă, nu să-l parcurgi tu în locul lui!
Pentru a nu se cădea uşor în anumite exagerări omeneşti, există două linii care trebuie să călăuzească mereu exercitarea slujirii: pe de o parte relaţia cu Cristos, pe de altă parte relaţia cu o comunitate concretă. Sf. Paul, ori de câte ori vorbeşte despre slujirea sa, o evaluează din perspectiva acestor două criterii. Atunci când una din aceste relaţii are de suferit sau lipseşte, se produce un dezechilibru. Nu este posibilă doar o relaţie cu comunitatea, promovând un activism nesănătos, ignorându-l pe Cristos; aşa cum nu este posibilă doar o relaţie cu Cristos, ca un refugiu, ignorând comunitatea.
Apostolatul nu este doar o parte din viaţa unui preot. El înglobează toată experienţa sa de credinţă, pe care o trăieşte ancorat în Cristos, de la care a primit chemarea, şi alături de cei care i-au fost încredinţaţi.
Mons. Antonio Pitta
