Noutatea preoţiei lui Cristos, spre deosebire de cea a vechii alianţe, este pusă în lumină de Scrisoarea către Evrei, din diferite puncte de vedere. Cristos nu a avut nevoie să ofere jertfe pentru păcatele sale, ca fiecare preot (cf. 7,27); nu are nevoie să repete de mai multe ori jertfa, ci "o singură dată, la împlinirea timpurilor, el a apărut pentru a şterge păcatul prin jertfa de sine" (9,26).
Însă diferenţa fundamentală este alta. Să vedem cum este descrisă:
"Cristos, devenit marele preot al bunurilor viitoare,
trecând printr-un cort mai mare şi mai desăvârşit, care
nu este făcut de mână [de om], adică nu este din această lume, a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor nu cu sânge de
ţapi şi viţei, ci cu propriul lui sânge, dobândind o mântuire
veşnică. Căci dacă sângele de ţapi şi de
tauri şi cenuşa de juncă cu care sunt stropiţi cei întinaţi îi sfinţeşte,
dându-le curăţia trupului, cu
cât mai mult sângele lui Cristos, care prin Duhul veşnic s-a oferit pe sine fără
prihană lui Dumnezeu, vă va curăţi conştiinţa voastră de faptele moarte,
pentru a-i sluji Dumnezeului celui viu" (Ev 9,11-14).
Orice alt preot oferă ceva din afara sa, Cristos s-a oferit pe sine; orice alt preot oferă victime, Cristos s-a făcut el însuşi victimă de împăcare! Sf. Augustin a exprimat într-o formulă celebră acest nou tip de preoţie, în care preotul şi victima sunt una şi aceeaşi realitate: Ideo victor, quia victima, et ideo sacerdos, quia sacrificium (Confesiuni 10,43) - Învingător întrucât victimă, preot întrucât jertfă.
Consecinţa este clară: ca să fie preot "după rânduiala lui Isus Cristos", prezbiterul trebuie, ca şi El, să se ofere pe sine însuşi. Pe altar, el nu îl reprezintă doar pe Isus, "Marele Preot", ci îl reprezintă pe Isus, "marea jertfă", cele două realităţi fiind inseparabile. Cu alte cuvinte, el nu se poate mulţumi să-l ofere pe Cristos Tatălui ceresc în semnele sacramentale ale pâinii şi ale vinului, el trebuie să se ofere şi pe sine însuşi, cu Cristos, Tatălui ceresc.
Preluând un gând al sf. Augustin, instrucţiunea Congregaţiei Riturilor Eucharisticum mysterium afirmă: "Biserica, mireasă şi slujitoare a lui Cristos, împlinind împreună cu el misiunea de preot şi victimă, îl oferă Tatălui ceresc şi, împreună, se oferă în întregime pe sine împreună cu el" (EM 3).
Ceea ce se spune despre Biserica întreagă, se aplică într-un mod cu totul special la celebrant. În momentul hirotonirii, episcopul se adresează candidaţilor la Preoţie cu acest îndemn: "Agnoscite quod agitis, imitamini quod tractatis" (dă-ţi seama de ceea ce faci, imită ceea ce celebrezi). Cu alte cuvinte: fă şi tu ceea ce face Cristos la Liturghie, adică oferă-te lui Dumnezeu ca jertfă vie.
Pentru a înţelege consecinţele practice care derivă de aici este necesar să se ţină cont de cuvintele "trup" şi "sânge". În limbajul biblic, cuvântul "trup", ca şi cuvântul "carne", nu indică, cum se întâmplă astăzi, o a treia parte a persoanei, ca în trihotomia grecească (trup, suflet, nous); indică, în schimb, întreaga persoană care trăieşte o dimensiune trupească. La rândul său, cuvântul "sânge" nu indică doar o parte a omului. Sângele este sediul vieţii, de aceea vărsarea sângelui înseamnă moartea.
Prin cuvântul "trup", Isus ne-a dăruit viaţa sa, cu cuvântul "sânge" el ne-a dat moartea sa. Aplicat la noi, a-ţi oferi trupul înseamnă a-ţi oferi timpul, resursele fizice, mentale, un zâmbet care este semnul unui spirit care trăieşte într-un trup; a-ţi oferi sângele înseamnă a-ţi oferi moartea. Nu numai momentul final al vieţii, ci tot ceea ce, deja, anticipă moartea: mortificaţiile, bolile, neputinţele.
Să încercăm să ne imaginăm viaţa sacerdotală trăită cu această conştiinţă. Toată ziua, nu numai momentul celebrării, este o euharistie: să-i înveţi pe alţii, să conduci comunitatea, să spovedeşti, să vizitezi bolnavii, să te odihneşti, să te destinzi, totul. Un maestru spiritual, preotul iezuit Pierre Olivaint, spunea: "dimineaţa - eu preot, El victimă; pe parcursul zilei - El preot, eu victimă". Datorită Euharistiei şi viaţa preotului bătrân, bolnav, redus la imobilitate, este foarte preţioasă pentru Biserică. El îşi oferă "sângele".
Am vizitat odată un preot bolnav de cancer. Se pregătea să celebreze una dintre ultimele sale Liturghii, ajutat de un preot tânăr. Avea şi o boală la ochi, din cauza căreia lăcrima încontinuu. Mi-a spus: "Nu am înţeles niciodată importanţa faptului de a spune la Liturghie şi în numele meu cuvintele: Luaţi şi mâncaţi, luaţi şi beţi... Acum înţeleg. Este tot ceea ce mi-a mai rămas şi o spun mereu gândindu-mă la credincioşii mei. Am înţeles ce înseamnă să fi pâine frântă pentru ceilalţi".
R. Cantalamessa, Cristo offrì se stesso a Dio
