O amplă sinteză a enciclicei ”Laudato si'.
Despre ocrotirea casei comune”. Sinteza, tradusă de Redacția română a Radio
Vatican, a fost pregătită de Sala de Presă a Sfântului Scaun. Acest text reprezintă un instrument de sprijin pentru o primă lectură a
enciclicei, ajutându-l pe cititor să-i înțeleagă dezvoltarea de ansamblu și
liniile principale.
O privire de ansamblu
”Ce fel de lume dorim să transmitem celor care vor veni după noi, copiilor care
cresc în acest timpuri?” (160). Această întrebare este de importanță centrală
pentru «Laudato si'», așteptata enciclică a papei Francisc despre ocrotirea
casei comune. Pontiful continuă: ”Această întrebare nu se referă doar la mediu
în mod izolat, pentru că chestiunea nu poate fi pusă de o manieră parțială” și
conduce la interogativul privind sensul existenței și al valorilor de la baza
vieții sociale: «Care este scopul pentru care am venit la această viață? Pentru
care scop lucrăm și luptăm? De ce acest pământ are nevoie de noi?»; ”Dacă nu ne
punem aceste întrebări de fond”, scrie Pontiful, ”nu cred că preocupările
noastre ecologiste ar putea să obțină efecte importante”.
Numele enciclicei vine din invocația sfântului Francisc din
Assisi, «Lăudat să fii, Domnul meu», care în Cântarea creaturilor amintește
că planeta [pământul], casa noastră comună, ”este ca o soră cu care împărtășim
existența și ca o mamă frumoasă care ne primește în brațele ei” (1). Noi înșine
”suntem pământ” (cf. Gen 2,7). Chiar trupul nostru este alcătuit din elementele
planetei, aerul ei este cel care ne face să respirăm și apa ei ne ține în viață
și ne reface” (2).
Acest pământ, maltratat și prădat, acum se plânge iar
gemetele lui se unesc la gemetele tuturor celor abandonați ai lumii. Papa
Francisc îndeamnă la ascultarea acestora, solicitându-i pe toți și pe fiecare –
persoane, familii, colectivități locale, națiuni și comunitatea internațională
– la o ”convertire ecologică”, după expresia sfântului Ioan Paul al II-lea,
adică la ”a schimba direcția”, asumându-și frumusețea și răspunderea unui
angajament pentru ”îngrijirea casei comune”. În același timp, papa Francisc
recunoaște că ”se simte o sensibilitate din ce în ce mai mare cu privire la mediu
și la ocrotirea naturii și se maturizează o preocupare sinceră și suferindă
pentru ceea ce se întâmplă planetei noastre” (19), îndreptățind o privire de
speranță care marchează întreaga enciclică și trimite tuturor un mesaj limpede
și încărcat de speranță: ”Umanitatea încă mai are capacitatea de a colabora la
construcția casei noastre comună” (13); ”ființa umană încă mai este capabilă să
intervină în mod pozitiv” (58); ”nu totul este pierdut, pentru că ființele
umane, capabile să se degradeze până la capăt, pot să se depășească, să se
întoarcă la alegerea binelui și să se renască” (205).
Papa Francisc se adresează, desigur, credincioșilor
catolici, preluând cuvintele sfântului Ioan Paul al II-lea: ”creștinii, în
particular, simt că îndatoririle lor din interiorul creației, datoriile lor
față de natură și de Creator, sunt parte a credinței lor” ( 64), dar își
propune în mod special să intre în dialog cu toți oamenii când e vorba de casa
noastră comună (3): dialogul străbate întregul text și în cap. 5 devine
instrumentul preferat pentru abordarea și rezolvarea problemelor. Încă de la
început papa Francisc amintește că și ”celelalte Biserici și Comunități
creștine, ca și celelalte religii, au dezvoltat o profundă preocupare și o
reflecție prețioasă” pe tema ecologiei (7). Mai mult, își asumă în mod explicit
contribuția acestora, începând cu cea a ”dragului patriarh ecumenic Bartolomeu”
(7), pe care îl citează pe larg la numerele 8-9. Totodată Pontiful aduce
mulțumiri în repetate rânduri protagoniștilor acestui demers, atât persoanelor
cât și asociațiilor și instituțiilor, recunoscând că ”reflecția oferită de
numeroși oameni de știință, filosofi, teologi și organizații sociale a
îmbogățit gândirea Bisericii asupra acestor chestiuni” (7) și îi îndeamnă pe
toți oamenii să recunoască ”bogăția pe care religiile o pot oferi pentru o
ecologie integrală și pentru un progres deplin al neamului omenesc” (62).
Itinerarul enciclicei este trasat la nr. 15 și se desfășoară
în șase capitole. Se trece de la ascultarea situației pe baza celor mai bune
cuceriri științifice disponibile (cap. 1), la dialogul cu Biblia și tradiția
iudeo-creștină (cap. 2), identificând rădăcina problemelor (cap. 3) în
tehnocrație și în excesiva repliere autoreferențială a ființei umane.
Propunerea enciclicei (cap. 4) este o ”ecologie integrală, care să îmbrățișeze
în mod clar dimensiunile umane și sociale” (137), strâns legate de chestiunea
ambientală. În această perspectivă papa Francisc propune (cap. 5) lansarea, la
orice nivel al vieții sociale, economice și politice, a unui dialog onest, care
să structureze procese decizionale transparente și amintește (cap. 6) că nici
un proiect nu poate avea eficacitate dacă nu este însuflețit de o conștiință
formată și responsabilă, sugerând aspectele care susțin o creștere în această
privință pe plan educațional, spiritual, eclezial, politic și teologic. Textul
se încheie cu două rugăciuni: una, oferită împărtășirii cu toți cei care cred
într-un singur Dumnezeu creator (246), cealaltă, propusă celor care mărturisesc
credința în Isus Cristos, ritmată de refrenul ”Lăudat să fii!”, cu care
enciclica începe și se termină.
Textul este străbătut de la un capăt la altul de câteva
linii tematice, abordate din perspective diferite, care îi conferă un pronunțat
caracter unitar: ”relația strânsă dintre cei săraci și fragilitatea planetei;
convingerea că lumea trăiește într-o relație profundă; criticarea noii
paradigme și a celorlalte forme de putere care provin din tehnologie; îndemnul
de a căuta noi modalități de înțelegere a economiei și a progresului; valoarea
proprie a fiecărei făpturi; simțul uman al ecologiei; necesitatea unor
dezbateri sincere și oneste; responsabilitatea gravă a politicii internaționale
și locale; cultura rebutului și propunerea unui nou stil de viață” (16).
Capitolul I. Ceea ce i se întâmplă casei noastre
Capitolul își asumă cele mai recente cuceriri științifice din domeniul mediului
ca modalitate de ascultare a strigătului creației pentru ”a transforma în
suferință personală ceea ce se întâmplă lumii și în acest fel a recunoaște care
este contribuția pe care o poate aduce fiecare” (19). Se înfruntă astfel
”diferite aspecte ale crizei ecologice actuale” (15).
Schimbările climatice. ”Schimbările climatice sunt o
problemă globală cu grave implicații de mediu, sociale, economice, distributive
și politice, și constituie una din principalele provocări actuale pentru
omenire” (25). Dacă ”clima este un bun comun, al tuturor și pentru toți
oamenii” (23), impactul cel mai apăsător al alterării radicale a acesteia se
răsfrânge asupra celor săraci, dar mulți ”care dețin mai multe resurse și
puterea economică sau politică par să se concentreze mai ales în mascarea
problemelor sau în a-i ascunde simptomele” (26): ”lipsa de reacție în fața
acestor drame a surorilor și fraților noștri este un semn al pierderii acelui
simț de răspundere față de semenii noștri pe care se întemeiază orice societate
civilă” (25).
Chestiunea apei. Pontiful afirmă în mod clar că ”accesul la
apă potabilă și sigură este un drept esențial, fundamental și universal, pentru
că determină supraviețuirea persoanelor și de aceea este condiția pentru
exercițiul celorlalte drepturi ale omului”. A-i priva pe cei săraci de accesul
la apă înseamnă a nega ”dreptul la viață înrădăcinat în demnitatea lor inalienabilă”
(30).
Ocrotirea biodiversității. ”Anual dispar mii de specii
vegetale și animale pe care nu vom mai avea posibilitate de a le cunoaște, pe
care fiii noștri nu vor putea să le mai vadă, fiind pierdute pentru totdeauna”
(33). Acestea nu sunt doar eventuale ”resurse” posibil de exploatat, dar au o
valoare în sine. În această perspectivă sunt demne de laudă și, uneori,
admirabile eforturile oamenilor de știință și ale tehnicienilor care caută să
rezolve problemele provocate de ființa umană”, dar intervenția omului, când se
pune în slujirea finanțelor și a consumului, ”face astfel încât pământul pe
care trăim să devină mai puțin bogat și frumos, din ce în ce mai limitat și
trist” (34).
Datoria ecologică. În cadrul unei etici a relațiilor
internaționale, enciclica arată că există o adevărată ”datorie ecologică” (51),
mai ales din partea Nordului față de Sudul lumii. În fața schimbărilor
climatice există ”responsabilități diversificate” (52) și cele care revin
țărilor dezvoltate sunt mai mari.
Cu conștiința acestor divergențe profunde în fața unor
asemenea problematici, papa Francisc se arată profund impresionat de
”slăbiciunea reacțiilor” față de dramele atâtor persoane și populații. Cu toate
că nu lipsesc exemplele pozitive (58), el semnalează ”o anumită amorțeală și o
iresponsabilitate nepăsătoare” (59). Lipsesc, astfel, o cultură adecvată (53)
și disponibilitatea de a modifica stilurile de viață, de producție și de consum
(59), în timp ce este urgentă ”înființarea unui sistem normativ care (...) să
asigure protecția ecosistemelor” (53).
Capitolul al II-lea. Evanghelia creației
Pentru a înfrunta problematicile ilustrate în capitolul precedent, papa
Francisc recitește narațiunile Bibliei, oferă o viziune de ansamblu care
provine din tradiția ebraico-creștină și exprimă ”înfricoșătoarea
responsabilitate” (90) a ființei umane față de creația lui Dumnezeu, legătura
strânsă dintre toate făpturile și faptul că ”mediul este un bun colectiv,
patrimoniu al întregii omeniri și responsabilitate a tuturor oamenilor” (95).
În Biblie ”Dumnezeu care eliberează și mântuiește este
același care a creat universul. (...) În El afecțiunea și puterea merg
împreună” (73). Un loc central îl ocupă narațiunea creării lumii pentru a medita
despre raportul dintre ființa umană și celelalte creaturi și despre modul în
care păcatul distruge echilibrul întregii creații: ”Aceste narațiuni sugerează
că existența umană se întemeiază pe trei relații fundamentale strâns legate
între ele: relația cu Dumnezeu, cea cu aproapele și cea cu pământul. Potrivit
Bibliei, aceste trei relații vitale s-au rupt, nu doar în afara dar și
înăuntrul nostru. Această ruptură este păcatul” (66).
De aceea, chiar dacă ”uneori creștinii au interpretat
Scriptura într-un mod incorect, astăzi trebuie să respingem cu tărie că din
faptul de a fi creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și din porunca de
a supune pământul, s-ar putea deduce o stăpânire absolută asupra celorlalte
creaturi” (67). Ființei umane îi revine responsabilitatea de a ”cultiva și
păzi” grădina lumii (cf Gn 2,15)” (67), știind că ”scopul final al celorlalte
creaturi nu suntem noi. În schimb, toate înaintează, împreună cu noi și prin
noi, spre țelul comun, care este Dumnezeu” (83).
Faptul că omul nu este stăpânul universului ”nu înseamnă a
pune pe același plan toate ființele vii și a-i șterge acea valoare particulară”
care îl caracterizează; și ”nici nu comportă o divinizare a pământului, care
ne-ar priva de chemarea de a colabora cu acesta și de a-i proteja fragilitatea”
(90). În această perspectivă ”orice maltratare a unei creaturi «este contrară
demnității umane» (92) și ”sentimentul de intimă uniune cu celelalte ființe ale
naturii nu poate fi adevărat dacă în același timp nu există în inimă blândețe, compasiune
și preocupare pentru ființele umane” (91). Este nevoie de conștiința unei
comuniuni universale: ”creați de același Tată, noi, toate ființele universului,
suntem unite prin legături nevăzute și formăm un fel de familie universală
(...) care ne îndeamnă la un respect sacru, iubitor și smerit” (89).
Capitolul se încheie cu inima revelației creștine. ”Isus
pământesc”, cu ”relația sa atât de concretă și iubitoare față de lume”, este
”cel înviat și glorios, prezent în toată creația cu stăpânirea sa universală”
(100).
Capitolul al III-lea. Rădăcina umană a crizei ecologice
Acest capitol prezintă o analiză a situației actuale pentru a fi ”captate nu
doar simptomele dar și cauzele mai profunde” (15), instaurând un dialog cu
filosofia și științele umaniste.
Prima focalizare a capitolului o reprezintă reflecția despre
tehnologie: se recunoaște cu gratitudine aportul acesteia la ameliorarea
condițiilor de viață (102-103), dar aceasta oferă ”celor care dețin cunoașterea
și, mai ales, puterea economică pentru a o exploata, o dominație impresionantă
asupra întregului neam omenesc și a lumii întregi” (104). Însăși logica
stăpânirii tehnocratice este cea care duce la distrugerea naturii și la
exploatarea persoanelor și a populațiilor mai slabe. ”Paradigma tehnocratică
tinde să exercite propria stăpânire și asupra economiei și a politicii” (109),
împiedicând recunoașterea faptului că ”piața, de una singură, (...) nu
garantează dezvoltarea umană integrală și incluziunea socială” (109).
La rădăcina crizei este diagnosticată în epoca modernă o
formă excesivă de antropocentrism (116); ființa umană nu-și mai recunoaște
propria poziție în raport cu lumea și asumă o poziție autoreferențială,
centrată exclusiv asupra sa și a propriei puteri. Decurge de aici logica de
genul ”folosește și aruncă” prin care se justifică orice fel de rebut,
indiferent că este ambiental sau uman, care consideră că celălalt și natura ar
fi simple obiecte și conduce la mii de forme de stăpânire. Este logica care
duce la exploatarea copiilor, la abandonarea celor în vârstă, la reducerea
celorlalți în sclavie, la supraestimarea capacității pieței de a se
auto-reglementa, la practicarea traficului de carne vie, la comerțul cu piei de
animale pe cale de dispariție și cu ”diamante însângerate”. Este aceeași logică
a multor organizații mafiote, a traficanților de organe, a traficului de
droguri și a eliminării celor pe cale de a se naște pentru că nu corespund cu
planurile părinților (123).
În această optică enciclica abordează două probleme cruciale
pentru lumea de astăzi. Mai întâi de toate, munca: ”în orice abordare a
ecologiei integrale, care să nu excludă ființa umană, este indispensabil a
integra valoarea muncii” (124), după cum ”renunțarea la investiția în oameni,
pentru a obține un profit mai mare, este una din cele mai păguboase afaceri
pentru o societate” (128). În al doilea rând, limitele progresului științific,
cu referință directă la organismele modificate genetic (OMG: 123-136), care
reprezintă o ”chestiune cu caracter complex” (135). Cu toate că ”în unele
regiuni folosirea acestora a produs o creștere economică care a contribuit la
rezolvarea unor probleme, se notează dificultăți semnificative care nu trebuie
să fie minimalizate” (134), începând cu ”concentrarea terenurilor productive în
mâinile câtorva oameni” (134). Papa Francisc se referă în mod particular la
micii producători și la lucrătorii rurali, la biodiversitate, la rețeaua de
ecosisteme. Este, de aceea, necesară ”o dezbatere științifică și socială care
să fie responsabilă și amplă, capabilă să țină cont de întreaga informație
disponibilă și să spună lucrurilor pe nume”, pornind de la ”liniile de
cercetare autonomă și interdisciplinară” (135).
Capitolul al IV-lea. Ecologia integrală
Propunerea principală a enciclicei este ecologia integrală ca nouă paradigmă de
dreptate; o ecologie care ”să integreze locul specific pe care ființa umană îl
ocupă în această lume și relațiile ei cu realitatea înconjurătoare” (15).
Într-adevăr, nu putem ”considera natura ca pe ceva separat de noi sau ca pe o simplă
ramă a vieții noastre” (139). Aceasta este mereu valabilă, chiar dacă trăim în
domenii diferite, în economie și în politică, în culturi diverse, în mod
particular în cele mai amenințate, și chiar în orice moment al vieții noastre
de fiecare zi.
Perspectiva integrală pune în joc și o ecologie a
instituțiilor. ”Dacă totul este în relație, atunci și starea de sănătate a
instituțiilor unei societăți comportă consecințe pentru mediu și calitatea
vieții umane: «Orice lezare a solidarității și a prieteniei civice provoacă
pagube ambientale»” (142).
Papa Francisc recurge la numeroase exemple concrete pentru
a-și exprima convingerea că între chestiunile ambientale și chestiunile sociale
și umane există o legătură care nu poate fi distrusă niciodată. Astfel, ”analiza
problemelor ambientale este inseparabilă de analiza contextelor umane,
familiale, de muncă, urbane și de relația fiecărei persoane cu sine însăși”
(141), pentru că ”nu există două crize separate, una ambientală și una socială,
ci numai o singură și complexă criză socio-ambientală” (139).
Această ecologie integrală ”este inseparabilă de noțiunea
binelui comun” (156), care trebuie înțeleasă, însă, de o manieră concretă: în
contextul de astăzi, în care ”se întâlnesc numeroase inechități și tot mai
multe persoane sunt eliminate, private de drepturile umane fundamentale”, a se
angaja pentru binele comun înseamnă a face opțiuni solidare pe baza unei
”opțiuni preferențiale pentru cei mai săraci” (158). Acesta este și modul cel
mai bun prin care putem lăsa generațiilor viitoare o lume sustenabilă, nu prin
lozinci dar printr-un angajament de îngrijire a celor săraci de astăzi, cum
subliniase deja Benedict al XVI-lea: ”alături de o solidaritate loială
inter-generațională, este necesar să se afirme necesitatea morală urgentă a
unei solidarități reînnoite intra-generațională” (162).
Ecologia integrală privește și viața de zi cu zi, căreia
enciclica îi acordă o atenție specifică, în particular celei din mediul urban.
Ființa umană are o mare capacitate de adaptare și sunt ”admirabile
creativitatea și generozitatea persoanelor și grupurilor capabile să depășească
limitele ambientului (...) învățând să-și orienteze existența în mijlocul
dezordinii și al situației precare” (148). Cu toate acestea, dezvoltarea
autentică presupune o ameliorare integrală pentru calitatea vieții umane:
spații publice, locuințe, transporturi, etc. (150-154).
Chiar și ”trupul nostru se situează într-o relație directă
cu ambientul și cu celelalte ființe vii. Acceptarea propriului trup ca dar al
lui Dumnezeu este necesară pentru a primi și a accepta lumea întreagă ca dar al
Tatălui și casă comună; în schimb, o logică de dominare asupra trupului se
transformă într-o logică, uneori subtilă, de stăpânire” (155).
Capitolul al V-lea. Linii de orientare și de acțiune
Acest capitol abordează întrebarea despre ce putem și ce trebuie să facem.
Analizele nu pot fi suficiente: este nevoie de propuneri ”de dialog și de
acțiune care să implice fiecare persoană și politica internațională” (15) și
care ”să ajute la ieșirea dintr-o spirală de autodistrugere în care ne afundăm”
(163). Pentru papa Francisc este fermă convingerea potrivit căreia construcția
de căi concrete nu trebuie abordată în mod ideologic, superficial sau
reducționist. De aceea este indispensabil dialogul, termen prezent în titlul
fiecărei secțiuni a acestui capitol: ”Există discuții, asupra chestiunilor
relative la ambient, în care e greu să se ajungă la un consens. (...) Biserica
nu pretinde să definească chestiuni științifice, nici să ia locul politicii dar
(eu) îndemn la o dezbatere onestă și transparentă, pentru ca necesitățile
particulare sau ideologiile să nu aducă atingere binelui comun” (188).
Pornind de la această bază, papa Francisc nu ezită să-și
exprime o judecată severă asupra dinamicii internaționale recente:
”Summit-urile mondiale despre mediu din ultimii ani nu au răspuns la așteptări
pentru că, în lipsa unei decizii politice, nu au ajuns la acorduri ambientale
globale cu adevărat semnificative și eficace” (166). Și se întreabă ”de ce se
dorește astăzi păstrarea unei puteri care va fi amintită pentru incapacitatea
acesteia de a interveni când era urgent și necesar să o facă?” (57). Sunt
necesare, în schimb, după cum au amintit Pontifii de mai multe ori, începând cu
«Pacem in terris», forme și instrumente eficace de governance globală (175):
”Avem nevoie de un acord asupra regimurilor de governance pentru toată gama așa
ziselor bunuri comune globale” (174), din moment ce ”ocrotirea mediului nu
poate fi asigurată numai pe baza unui calculul financiar de costuri și
beneficii. Ambientul este unul din acele bunuri pe care mecanismele pieței nu
sunt capabile să le apere sau să le promoveze în mod adecvat” (190, care preia
cuvintele din Compendiul de Doctrină Socială a Bisericii).
Tot în acest capitol papa Francisc insistă asupra
desfășurării unor procese decizionale oneste și transparente, pentru ”a
discerne” care politici și inițiative antreprenoriale vor reuși să conducă ”la
o adevărată dezvoltare integrală” (185). În particular, studiul impactului
ambiental al unui nou proiect ”cere procese politice transparente și supuse
dialogului, în timp ce corupția care ascunde adevăratul impact ambiental al
unui proiect în schimbul unor favoruri duce deseori la acorduri ambigue care
evită obligația de a informa și dezbaterile aprofundate” (182).
Deosebit de incisiv este apelul adresat celor care
îndeplinesc funcții politice, pentru a se feri de ”logica «eficientistă» și
«imediatistă»” (181), care astăzi este dominantă: ”dacă va avea curajul să o
facă, va putea să recunoască din nou demnitatea pe care Dumnezeu i-a dat-o ca
persoană și va lăsa, după trecerea lui în această istorie, o mărturie de
responsabilitate generoasă” (181).
Capitolul al VI-lea. Educație și spiritualitate ecologică
Ultimul capitol atinge inima convertirii ecologice la care îndeamnă întreaga
enciclică. Rădăcinile crizei culturale acționează în profunzime iar obiceiurile
și comportamentele nu se modifică cu ușurință. Educația și formarea rămân
provocările centrale: ”orice schimbare are nevoie de motivații și de un parcurs
educativ” (15); sunt chemate în cauză domeniile educației, în primul rând
”școala, familia, mijloacele de comunicare, cateheza” (213).
Încă de la început trebuie urmărită asumarea ”unui alt stil
de viață” (203-208) care deschide și posibilitatea de ”a exercita o presiune
sănătoasă asupra celor care dețin puterea politică, economică și socială”
(206). Este ceea ce se întâmplă când opțiunile consumatorilor reușesc să
”modifice comportamentul întreprinderilor, forțându-le să țină cont de impactul
ambiental și de modelele de producție” (206).
Nu se poate subestima importanța unui parcurs de educație
ambientală capabil să influențeze gesturile și obișnuințele de fiecare zi, de
la reducerea consumului de apă și colectarea diferențiată a deșeurilor până la
”stingerea luminilor inutile” (211): ”o ecologie integrală este făcută din
gesturi zilnice în care frângem logica violenței, exploatării și egoismului”
(230). Toate acestea vor fi mai simple pornind de la o privire contemplativă
care provine din credință: ”Pentru cel care crede, lumea nu se contemplă din
afară ci din interiorul ei, recunoscând legăturile prin care Tatăl ne-a unit la
celelalte ființe. Mai departe, ducând la creșterea capacităților particulare pe
care Dumnezeu le-a dat fiecărui credincios, convertirea ecologică îl conduce la
dezvoltarea creativității și entuziasmului” (220).
Revine linia propusă în ”Evangelii gaudium”: ”Sobrietatea,
trăită în mod liber și conștient, este eliberatoare” (223), astfel că
”fericirea cere să știi a limita unele necesități care ne asurzesc, rămânând
astfel disponibili pentru multiplele posibilități pe care viața le oferă”
(223); în acest fel devine posibil ”să simți din nou că avem nevoie unii de
alții, că avem o responsabilitate față de ceilalți și față de lume, că merită
să fim buni și onești” (229).
Pe această cale ne bucurăm de compania sfinților. Sfântul
Francisc, pe care Pontiful îl citează de mai multe ori, este ”exemplul prin
excelență pentru grija față de ceea ce este slab și pentru o ecologie integrală,
trăită cu bucurie” (10), model care arată că ”preocuparea pentru natură,
dreptatea față de cei săraci, angajarea în societate și pacea interioară sunt
inseparabile” (10). Enciclica menționează, însă, și alți sfinți, cum ar fi
Benedict, Tereza de Lisieux și Fericitul Charles de Foucauld.
După cântarea ”Lăudat să fii!”, enciclica prezintă
instrumentul pe care Biserica l-a recomandat dintotdeauna pentru orientarea
vieții în lumina relației cu Dumnezeu: examinarea conștiinței, care va trebui
să includă o nouă dimensiune, considerând atât comportamentul față de Dumnezeu,
de ceilalți și de sine, cât și relația cu toate făpturile și cu natura.
Sursa: Radio Vatican