Nunc
dimittis este imnul scurt pe care Biserica ne îndeamnă să-l recităm
la Completoriu, la sfârșitul zilei, ca ultime cuvinte de
credință, înainte de
a intra în acel
somn care este simbolul morții. Este însă și cântarea din seara vieții,
pronunțată de Simeon, aflat de acum aproape de moarte, iar pentru noi este și amintirea "ceasului morţii noastre", aşa cum recităm în rugăciunea "Bucură-te, Marie".
Este vorba de un act, de rugăciunea Nunc dimittis, cerută de arta pregătirii pentru moarte, şi ea, la rândul ei, pe cale de dispariţie. Şi a te pregăti, dacă cineva poate spune că se pregăteşte pentru acel eveniment al morţii care mereu ne contrazice şi ne surprinde, în credinţă. Măreţia lui Simeon stă în umilinţa sa. În simplitatea ochilor săi care văd mântuirea în trupul unui nou-născut, în viaţa abia începută, în tandreţea cu care îl îmbrăţişează pe cel mic, în disponibilitatea sa de a face loc altora, în promptitudinea cu care se dă deoparte, cu care cedează locul, cu care se micşorează ca alţii să crească. Ba chiar este mulţumit că alţii cresc. Precum Ioan Botezătorul: „Mirele este cel căruia îi aparţine mireasa; dar prietenul mirelui, care este prezent şi ascultă, tresaltă de bucurie ascultând vocea mirelui. De acum, această bucurie a mea este deplină. El trebuie să crească; eu, dimpotrivă, să mă micşorez” (In 3,30). Nici o urmă din acea gelozie care deseori este tipică celor vârstnici faţă de cei care vin după ei, nici o suspiciune sau neîncredere, nici o invidie, ci recunoştinţă, bucurie senină, împăcată.
Simeon a îmbătrânit frumos. „Era la
Ierusalim un bărbat pe nume Simeon”. Aşa începe povestea noastră. Şi suntem
făcuţi atenţi de o expresie care, în cea de a treia evanghelie, introduce
adesea o revelaţie: „şi iată”. Ea ne îndeamnă să privim cu atenţie pentru a
desluşi în opacitatea cotidianului intervenţia extraordinară a lui Dumnezeu.
Sau, pentru a face ceea ce ştie să facă Simeon, cel care îl recunoaşte în prunc
pe Mesia lui Israel, mântuirea lui Dumnezeu. „Era un bărbat la Ierusalim”. Cine
era acest om? Numele său, Simeon, trimite la termenul „ascultare” – shamà în limba ebraică. Iar ascultarea
de care a fost capabil Simeon toată viaţa este în primul rând ascultarea
Scripturilor. Profeţiile lui Isaia îşi găsesc ecou în cuvintele bătrânului:
„Toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru” (Is 52,10); „Se va descoperi mărirea
Domnului şi orice carne o va vedea” (Is
40,5); „Eu te voi face lumină a popoarelor ca să duci mântuirea mea până la marginile
pământului” (Is 49,6). Acestea, dar
şi alte texte din Vechiul Testament se află în spatele cuvintelor lui Simeon şi
vorbesc despre o credinţă construită de-a lungul anilor pe Scriptură, până când
ele au săpat în inima lui Simeon o speranţă solidă, o credinţă solidă. Care nu
poate fi distrusă nici măcar de moarte.
Ascultarea
Scripturilor pentru Simeon a fost o ascultare care a creat o legătură cu viaţa,
cu viaţa sa, a fost o ascultare care i-a permis să audă promisiunea profetică a
Scripturilor, promisiunea lui Dumnezeu ca şi cum i-ar fi fost adresată lui: el
însuşi va vedea mântuirea lui Dumnezeu. Isaia spunea că orice carne va vedea
mântuirea lui Dumnezeu, dar pentru a o vedea orice carne, ea trebuie să fie
văzută de „acea” carne care sunt eu însumi. Şi Simeon vede. Vede pentru că a
ascultat. Simeon ascultă, dar ascultă cu încredere, el crede că ceea ce
Scriptura spune este cuvântul lui Dumnezeu care îi este adresat lui: el crede
în promisiunea lui Dumnezeu.
Iată care
este ascultarea eficace: cea care crede. Trezind credinţa, ea crează un trup şi
o minte deschise, ospitaliere. Ceea ce i-a permis lui Simeon să îmbătrânească
frumos a fost înainte de toate ascultarea, capacitatea de a face loc cuvântului
şi prezenţei Celuilalt, dar şi celorlalţi. Aşa încât, la sfârşitul vieţii, el
reuşeşte să primească, chiar fizic, în braţele sale, copilul în care recunoaşte
mântuirea lui Dumnezeu. Capacitatea sa de ascultare se traduce în capacitatea
de a primi. Şi astfel, întregul său trup este „săpat” de ascultare, devenind
ne-gelos, ne-temător, ne-agitat, ne-aplecat doar asupra sa, ci primitor,
ospitalier. Nu în defensivă, ci deschis către celălalt.
Cu
privire la Simeon sunt amintiţi şi ochii şi braţele: ochii săi bătrâni pot încă
să primească minunăţia aceluia care privind, nu vede în celălalt un rival, o
ameninţare, o persoană care îi ia locul, spaţiul şi libertatea, un duşman, ci
un instrument de mântuire. Noi am fost mântuiţi prin alţii, datorită altora. De
multe ori, ceilalţi sunt pentru noi motiv de lamentare, de plictiseală şi de
frustrare, dar de fapt, mântuirea vine la noi prin ceilalţi. Noi vedem
mântuirea prin ceilalţi. Privirea bătrână a lui Simeon nu este amestecată cu
suspiciune, cu neîncredere, cu teamă, ci este tandră. A ştiut să dezvolte acea
zestre de tandreţe care este atât de preţioasă şi de rară. Mai ales la
persoanele masculine. Şi acest lucru a devenit vizibil în acea îmbrăţişare
aproape maternă cu care el a primit copilul, aproape legănând copilul, cu
iubire. Trupul lui Simeon nu este rigid, închis, respingător, ci luminos, cald,
primitor.
Încercând
să ni-l imaginăm pe Simeon, ne vine în minte figura lui „kalogheros” din tradiţia orientală, bătrânul „frumos”, sculptat şi
plăsmuit de o viaţă plină de ascultare, de credinţă. Un trup care înseamnă
Evanghelie, care înseamnă relatarea Evangheliei. Nu este un evanghelizator, ci
un om devenit Evanghelie. Cam cum a fost Francisc de Assisi, despre care se
spune că era „non tamquam orans, sed
oratio factus” („nu ca unul care se roagă, ci era el însuşi o rugăciune”).
Luciano Manicardi
L'Osservatore Romano 1-2 iunie 2015
