Așa cum ne amintește Catehismul Bisericii Catolice (CBC) la nr. 1536: "Preoţia este sacramentul datorită căruia misiunea încredinţată de Cristos apostolilor continuă să fie exercitată în Biserică până la sfârşitul veacurilor: este deci sacrament al slujirii apostolice.
Existenţa noastră omenească, creştină şi preoţească devine comprehensibilă numai în lumina acestei participări concrete la misiunea salvifică a lui Cristos care continuă în Biserică. Fără o conştientizare clară a apartenenţei noastre la Domnul, slujirea noastră s-ar decolora iar existenţa noastră creştină şi chiar umanitatea noastră ar fi împovărată.
Conform unei expresii tomiste foarte cunoscute, gratia non tollit naturam, sed eam perfecit (harul nu distruge natura omenească, ci o conduce la perfecţiune), este nevoie să veghem asupra umanităţii noastre care devine, în mod necesar, mijlocul prin care chipul milostiv al lui Cristos ajunge la fraţii noştri din orice epocă.
Profilul uman al seminaristului de astăzi şi al preotului de mâine nu este determinat numai de acea cordialitate educată care trebuie presupusă. El solicită o adevărată "pasiune pentru celălalt", o suficientă capacitate de implicare omenească, de înţelegere, de participare la compasiunea pe care Cristos a avut-o pentru oameni: "Isus, văzând mulţimile, i se făcu milă" (Mt 9,36).
În această optică suntem chemaţi la o continuă veghere asupra umanităţii noastre, conştienţi fiind de calităţile şi de limitele sale, de luminile şi de umbrele sale, de moştenirile psihice pe care fiecare le posedă, dar mai ales de darul extraordinar al harului care ne-a fost dăruit de Cristos prin sacramentul Preoţiei sacre. Acest har ne transformă în "imaginea sa", chip în care oamenii sunt chemaţi să-l vadă pe Cristos, chipul său.
Dacă ar trebui să specific ce este esenţial pentru viaţa unui preot, nu aş putea să nu recunosc, chiar din experienţa mea, că pe primul loc, înainte de orice alt lucru, care poate fi bun şi drept, este relaţia personală, vitală cu Isus Cristos. El este Prietenul, Învăţătorul, Modelul, Tovarăşul de drum gingaş şi stabil, Refugiul, Confortul, în definitiv Raţiunea fiecărei zile a noastre. Toate "oboselile", care sunt şi "oboseli pastorale", care uneori aproape că ne strivesc, îşi găsesc în relaţia cu Cristos "raţiunea firească": nimeni dintre noi nu ar face ce facem noi, decât dacă o face pentru Cristos, datorită relaţiei cu el şi iubirii Prezenţei sale. El este Logos-ul existenţei sacerdotale, orice altă raţiune poate fi doar o integrare, iar legitimitatea acestei integrări trebuie verificată cu ajutorul unui bun părinte spiritual.
Cu cât vom fi ca oameni, creştini, seminarişti, preoţi, mai "orientaţi spre Cristos", cu atât mai mult existenţa noastră va deveni încărcată de sens, bogată şi ordonată din punct de vedere afectiv, oriectată către un scop precis, care dă semnificaţie oricărui gest. În acest sens putem spune că slujirea ministerială a unui seminarist şi a unui preot nu poate fi separabilă de stilul său de viaţă. Prima slujire pe care preotul o oferă fraţilor săi este tocmai aceasta: slujirea propriei credinţe, faptul de a fi credincioşi pentru a putea fi credibili. Atunci când credinţa unui preot este autentică, ea devine o adevărată "epifanie", prin ea oamenii se pot apropia mai uşor de Dumnezeu.
Cred că simţământul de apartenenţă la Cristos şi la Biserica sa este unul dintre factorii cei mai determinanţi pentru formarea şi identitatea unui preot, pentru stilul său de viaţă şi pentru slujirea pe care o oferă fraţilor săi.
Cardinal Mauro Piacenza, Cristo, fonte dell'dentità del prete, Cantagalli 2010
Cred că simţământul de apartenenţă la Cristos şi la Biserica sa este unul dintre factorii cei mai determinanţi pentru formarea şi identitatea unui preot, pentru stilul său de viaţă şi pentru slujirea pe care o oferă fraţilor săi.
Cardinal Mauro Piacenza, Cristo, fonte dell'dentità del prete, Cantagalli 2010
