Despre credință, artă, cultură.
Un interviu cu cardinalul Gianfranco Ravasi, Președintele Consiliului Pontifical pentru Cultură, publicat în ziarul Avvenire, sub semnătura jurnalistului Monica Mondo, redactor TV la televiziunea TV2000.
Un umanist al mileniului al treilea, un intelectual foarte cult, strălucit, dar și un divulgator care știe să citească printre rânduri și să caute frumosul și adevărul peste tot. Și un predicator formidabil. Este prea mult, este puțin, pentru a fi definit? Cine sunteți dumneavoastră?
"Una dintre expresiile cele mai penetrante ale lui Pascal este tocmai Eu-l detestabil. A se descrie pe sine este întotdeauna greu, dar trebuie să spun că tendinţa mea fundamentală este de a cerceta, de a întreba, de a fi curios şi de aceea eu nu sunt o persoană competentă într-o temă anume, sunt un eclectic, îmi plac cei care au un curcubeu de culori, de interese, în interiorul orizontului lor intelectual dar şi uman".
Pentru a vă decide viaţa consacrată aţi răspuns la o chemare?
"Aveam mai puţin de patru ani. Îmi amintesc o imagine de neşters, fixată în conştiinţa mea. Eram pe o colină din Brianza, acolo unde sunt originile mele, satul mamei mele, care are un nume de origine germanică foarte ciudat, Santa Maria Hoè, şi priveam asfinţitul în vale şi un tren care trecea. Era un fluierat ciudat care sfâşia aerul şi tăcerea, iar acest lucru mi-a lăsat o impresie specială: era ca un semn de melancolie, în acel moment am avut senzaţia fragilităţii fiinţei, a inconsistenţei lucrurilor, într-o oarecare măsură a morţii. De acolo, dorinţa de a căuta fiinţa permanentă, deci Divinul".
Familia dumneavoastră era una evlavioasă?
"Nu neapărat. Tatăl meu nu era, avea mai degrabă o convingere politică puternică. Era un antifascist, imadiat după ce m-a conceput a fost trimis în război, în Sicilia, în prima linie, pentru a fi pedepsit. Imediat ce a fost posibil, a dezertat şi s-a întors acasă pe jos într-o călătorie de la sud la nord care a durat şase luni".
Care sunt maeştrii care v-au însoţit?
"Am avut norocul să întâlnesc aproape toate personalităţile semnificative ale celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi am primit foarte mult de la ele şi de la multe persoane simple pe care le-am întâlnit pe drumul meu".
Teolog, biblist, arheolog, aţi scris sute de articole, zeci de cărţi: ce este studiul pentru dumneavoastră? Ce vă îndeamnă să studiaţi?
"Trebuie să distingem de la început între inteligenţă şi înţelepciune. Inteligenţa o poate avea şi un criminal şi ea poate fi ascuţită! Înţelepciunea, aşa cum spune termenul frumos de origine latină, înseamnă să ai gust, savoare, este o calitate mai completă şi mai profundă. Elementul fundamental în intimitatea experienţei umane, nu numai cultural, este de a avea măcar o lacrimă de înţelepciune, de savoare. Platon, atunci când a trebuit să descrie moştenirea lăsată de maestrul său, în Apologia lui Socrate, îi pune pe buze o frază care poate fi pronunţată şi în manieră creştină: O viaţă fără căutare nu merită să fie trăită. Cu alte cuvinte, este necesară neliniştea întrebărilor, a interogaţiilor, ţinând cont de faptul că apoi sunt importante şi răspunsurile. L-am întâlnit odată pe Julien Green, acest scriitor catolic francez care a trăit pe tot parcursul secolului al XIX-lea şi care avea în sine dimensiunea profundă a catolicismului francez, de la Pascal la Mauriac şi Bernanos, şi când l-am întrebat care era firul de aur care ţine unit mesajul creştin, mi-a răspuns: Este o frază pe care am scris-o în Jurnalul meu: atât timp cât cineva este îngrijorat, poate sta liniştit. Este neliniştea augustiniană, care nu înseamnă a fi agitat, frenetic, ci a porni pe un drum".
Ce este Frumuseţea? Modernitatea a insistat mult asupra căldurii emanate de Adevăr, dar Adevărul este altceva: dacă ne oprim la Frumuseţe riscăm să reducem totul la o chestiune sentimentală.
"Aş vrea să pornesc de la o experienţă personală. Atunci când am decis să aduc în Capela Sixtină, la Benedict al XVI-lea 300 de artişti din diferite domenii - scriitori, arhitecţi, actori, scenografi... - , m-am gândit şi la unul dintre cei mai mari pictori americani, Bill Viola. Vorbind cu el despre arta contemporană, mi-a spus: Arta contemporană încearcă să excludă mai ales două lucruri, pe care le vede cu suspiciune, Frumuseţea şi Mesajul. Şi observând arta contemporană, vedem că apare mai ales materia sau imagini indescifrabile sau componente autoreferenţiale care nu sunt înţelese de public. Se înţelege cât este de dificil să propui un concept de Frumuseţe care să fie în mod tradiţional descoperirea sensului suprem al fiinţei, al existenţei".
În epoca modernă a avut loc o ruptură între artă şi Sf. Scriptură, artă şi Biserică, iar ea a sărăcit omul.
"Aşa cum se întâmplă într-un divorţ, responsabilitatea este de ambele părţi. Secularizarea a scos arta din biserici, din edificiile religioase, punând-o în piaţă, în cotidianitate, acolo unde treptat s-a pierdut Frumuseţea supremă, transcendenţa. Şi Biserica s-a mulţumit cu asta: să ne gândim la sec. al XIX-lea, când se repropunea stilul vechi, neoromanicul, neogoticul, sau lumea se oprea la simplul şi respectabilul artizanat. Iată deci necesitatea de a reface acest dialog fundamental".
Pentru Expoziţia Internaţională de Artă de la Veneţia aţi rugat trei artişti să lucreze la incipit-ul Evangheliei lui Ioan.
"Este vorba de două femei şi un bărbat, care reprezintă trei continente, Europa, America Latină şi Africa, iar tema aleasă este La început era Cuvântul şi Cuvântul s-a făcut carne. Iar carne în concepţia lui Ioan înseamnă fragilitatea persoanei, a creaturii omeneşti şi de aceea am încercat să mut atenţia asupra parabolei bunului samaritean. Pentru a vedea carnea în toată neputinţa sa şi toată acea încărcătură de violenţă pe care o comportă, pentru că în carne există şi răul. Crucea, folosită ca un element fundamental al istoriei artei creştine cu expresii emoţionante este de fapt atroce. Luter spunea într-un mod aproape imposibil de tradus că crucea arată posteriora Dei, fără nici o frumuseţe a vreunui chip. Şi totuşi, descoperindu-i sensul ultim se poate vedea Frumuseţea chiar şi acolo".
Experienţa, de acum istorică, a Curţii Neamurilor se propune ca un loc de întâlnire, de dialog cu necredincioşii. Nu credeţi că avem destui maeştri ai dubiului şi că necredincioşii sunt adesea chiar creştinii?
"Paradoxal, se poate dialoga mai uşor asupra marilor teme de pe poziţii complet diferite, de exemplu cu privire la viaţă, la moarte, la viaţa de după viaţă, la sex, la iubire, la adevăr, la dreptate, la transcendenţă. Practic, chiar ateismul clasic, fără nici un Dumnezeu, care lăsa omul victimă a deciziilor sale solitare în istorie, era o viziune a lumii. Astăzi este mai greu să găseşti interlocutori din cauza bolii timpului nostru, pe care eu o numesc apatie, sau apatia ateismului, care însă îi molipseşte şi pe credincioşi. Este banalitatea, vulgaritatea şi indiferenţa cu privire la Dumnezeu. În această situaţie puţin ceţoasă trebuie să fie repropuse ultimele adevăruri, extreme provocatorii".
Există o carte care tocmai a fost publicată, Suntem ceea ce mâncăm. Lexic şi hrană, între Scriptură şi cultură. Noi am uitat că hrana nu este doar o necesitate, deşi multă lume are nevoie de ea, nu este doar o plăcere, ci este şi spiritualitate, simbol. "Expo 2015", pentru care dumneavoastră sunteţi comisar în numele Sfântului Scaun, este dedicat hranei, iar Biserica este prezentă cu un pavilion intitulat "Nu numai cu pâine". Care este semnificaţia acestei prezenţe şi ce idee se vrea propusă lumii?
"La Expo domină aspectul simbolic care este fundamental, dar este relevantă şi prezenţa hranei în aspectul ei material, pentru nu trebuie să fie uitat, dincolo de fraza "nu numai cu pâine", şi "pâinea cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi": să nu uităm că lumea este în mare parte înfometată. În mijlocul pavilionului Sfântului Scaun este o masă mare, care este lumea, pe care Dumnezeu a destinat-o omenirii, pentru credincios. Ce s-a întmplat? Nordul lumii, care din punct de vedere cantitativ reprezintă partea cea mai mică a omenirii, s-a poziţionat pe o parte şi a acumulat o mulţime de bunuri. Pe de altă parte, există un număr enorm de persoane care au numai resturi şi firimituri. Tema concretă a hranei este prioritară. Apoi desigur există valori simbolice prezente în toate culturile. Lui Isus îi plăceau mult ospeţele, văzute ca loc de comunicare, de întâlnire, mergea la sărbători matrimoniale, lua masa chiar şi cu persoanele rău-famate, câteodată punând în mişcare vreun "spion" care să privească şi să critice comportamentele sale... În această lumină vrem să privim toate problematicile pe care le presupune cuvântul hrană, ajungând până la chestiuni specifice dialogului interregilios, ocrotirea creaţiei, Euharistia, comuniunea supremă cu Dumnezeu. Cum spunea Claudel, întreabă bătrânul pământ, îţi va răspunde mereu cu pâine şi vin. Iar pâinea şi vinul puse pe o masă sunt centrul cultului creştin".
O mare parte din călătoriile dumneavoastră le-aţi făcut pentru studii, săpături arheologice pentru că sunteţi şi arheolog, aţi urmărit săpături în Siria, în Irak, în Iordania. Sunt ţinuturi tratate cu violenţă, constrânse la martiriu, unde sunt masacraţi oameni şi sunt distruse semnele frumuseţii.
"Acest lucru înseamnă demolarea omenirii, căci arta autentică, cum spuneam înainte, este expresia armoniei, a plinătăţii de sens, iar noi suntem acum în plină lipsă de sens. Este neplăcut să amintim, de exemplu, Hatra, marea capitală a regatului Parţilor, şi să ne imaginăm că au distrus prin lovituri de daltă acest domeniu imens şi minunat al unei civilizaţii, fiind un fel de sinucidere, un paradox, şi fac acest lucru tocmai în leagănul în care s-a născut istoria omenirii".
În faţa semnelor unei asemenea violenţe nebune şi inumane privitoare la oameni şi la lucruri, domină frica şi nu ştim unde să găsim speranţă, încredere.
"Eu, în schimb, aş continua să am încredere în omenire, chiar ca o reacţie. De exemplu, să ne gândim numai ce atitudine de compasiune, de participare, de iubire se crează în noi, în comunităţile noastre, cu privire la victime, este ca o lovitură dată superficialităţii. Să asişti la tragediile din mare, această mare dragă care devine un mare mormânt de apă, este poate stimul către o umanitate care se trezeşte din somnul raţiunii. Trebuie să i se dea mereu încredere omului, pentru că, aşa cum spunea Pascal, Omul se depăşeşte pe sine la infinit. Vedem câte necazuri, câte umilinţe, câte ruşini secătuiesc omenirea, de câte dâre de sânge este marcată: dar ea renaşte, se repropune mereu umanul. Pentru că binele este tăcut, precum pădurea care creşte, iar noi trebuie să avem mereu la sfârşit cuvântul din Apocalips, care se termină, după 20 de capitole de sânge, cu Ierusalimul ceresc, nou, luminos".
Care sunt mângâierile dumneavoastră de fiecare zi, lucrurile care vă consolează mai mult?
"Eu mă relaxez, citind, trebuie să mărturisesc asta. Dar ceea ce mă mângâie mai mult este să întâlnesc persoanele. Am avut norocul să întâlnesc deseori, în ţinuturile în care călătoresc, sau unde trăiesc câteodată atunci când mă întorc în provincia din Nord, să descopăr înţelepciunea într-o persoană în vârstă, sau acum, în Curtea Neamurilor, în copii... acel geniu neprevăzut la nivel cultural şi spiritual pe care tu nu îl ai, chiar dacă, în realitate tu eşti mai inteligent, sau mai cult, dar omeneşte vorbind, mai puţin înţelept".
După Avvenire, 27.04.2015
Foto: Avvenire
