"Vrem să-ţi mulţumim... pentru că natura omenească a fost asumată de tine, fără să fie alterată... Ai înălţat-o fără să o constrângi... Eşti cu adevărat un Dumnezeu de neînlocuit"!
Aceste cuvinte îi aparţin episcopului Tonino Bello. Ele exprimă foarte bine o experienţă fundamentală la care este chemat orice creştin: nedumerire plină de recunoştinţă în faţa demnităţii de fiu al lui Dumnezeu şi totodată conştiinţa fragilităţii omeneşti care nu ne este luată.
În viaţa unui preot, aceste lucruri se simt poate într-o manieră mai evidentă, pentru că prin natura slujirii lui, el este în contact cu cei doi poli: măreţia şi micimea omului, demnitatea şi fragilitatea sa.
Dumnezeu nu a îndrăznit să manipuleze datele de pe cartea noastră de identitate".
Nu-i lipsesc preotului în viaţa şi în slujirea sa ocaziile de a creşte într-o astfel de conştiinţă: confruntarea zilnică cu Cuvântul lui Dumnezeu, vestirea Evangheliei, diferenţa dintre afirmaţiile de principiu şi viaţa reală a persoanelor pe care el le ajută să crească, insuccese morale personale care evidenţiază distanţa dintre ceea ce predică şi ceea ce poate să trăiască, dificultăţi de orice natură în misiunea sa.
Toată Scriptura este marcată de această distanţă dintre sfinţenia lui Dumnezeu şi mizeria omului. Dar este vorba de o distanţă pe care, puţin câte puţin, omul învaţă să o accepte, descoperindu-i faţete nemaigândite. Sfinţenia lui Dumnezeu nu se manifestă ca să separe, ea se manifestă pentru a crea comuniune, înseamnă descoperirea feţei sale şi în acelaşi timp chemarea de a fi ca el. Sfinţenia lui Dumnezeu îi aduce mai aproape pe cei păcătoşi, în timp ce presupusa sfinţenie a fariseilor îi ţine departe pe păcătoşi. Este mare acest mister şi el se descoperă progresiv; de cât timp şi de cât efort este nevoie pentru a descoperi şi a accepta aceste căi ale Domnului!
Un text biblic îi recomandă ucenicului: "Fiule, dacă te apropii să-i slujeşti Domnului, pregăteşte-ţi sufletul de încercare. (...) Primeşte tot ceea ce vine asupra ta, şi fii îndelung răbdător în vicisitudinile umilinţei tale, căci aurul se verifică în foc iar cei plăcuţi în cuptorul umilinţei" (Sir 2,1-5).
Între toate ecourile acestui mesaj, găsim câteva afirmaţii ale sf. Paul, care în diferite ocazii vorbeşte despre bucuriile şi dificultăţile misiunii sale. "Noi avem această comoară în vase de lut pentru ca puterea imensă să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi. Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus, ca să se arate şi viaţa lui Isus în trupul nostru" (2Cor 4,7.10).
Comoara credinţei şi a Evangheliei este cu adevărat încredinţată unor vase de lut, unor existenţe fragile; dar tocmai în acestea străluceşte măreţia lui Dumnezeu. Apostolul nu este chemat să se predice pe sine însuşi şi imaginea sa, el are misiunea de a vesti iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu, în Isus Cristos, pe care a experimentat-o el mai întâi şi pe care continuă să o experimenteze în viaţa sa. Aceste sentimente sunt exprimate de sf. Paul şi într-un alt text: "Eram un defăimător, un persecutor şi un insultător, dar am găsit îndurare, căci, în necredinţa mea, o făceam din neştiinţă; însă harul Domnului nostru s-a revărsat din plin împreună cu credinţa şi iubirea care sunt în Cristos Isus. Vrednic de crezut şi de primit cu toată încrederea este cuvântul: Cristos a venit în lume să-i mântuiască pe păcătoşi, între care eu sunt primul, însă de aceea am găsit îndurare pentru ca Isus Cristos să-şi arate mai întâi în mine toată îndelunga lui răbdare, ca un exemplu pentru cei care vor crede în el spre viaţa veşnică" (1Tim 1,13-16). Tocmai viaţa apostolului este prima pagină pe care putem vedea la lucru îndurarea Domnului.
Experienţa slăbiciunii poate fi câteodată dură. Atunci se naşte rugăciunea insistentă către Domnul pentru a fi eliberaţi de "ghimpele din trup" care a devenit motiv de suferinţă. Chiar şi Paul din Tars a trecut prin această încercare şi despre ea ne spune în mod explicit: "Ca să nu fiu umplut de îngâmfare din cauza măreţiei revelaţiilor, mi-a fost dat un ghimpe în trup. De trei ori l-am rugat pentru aceasta pe Domnul să-l îndepărteze de la mine, dar el mi-a zis: îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune. Aşadar, mă voi lăuda cu bucurie în slăbiciunile mele ca să locuiască în mine puterea lui Cristos" (2Cor 12,7-9).
Sunt numeroase modalităţile de a simţi aceste răni în trupul propriu. Câteodată avem o slăbiciune fizică sau o boală; alte ori - poate mai des - de vină sunt anumite slăbiciuni morale şi obişnuinţe pe care nu le putem înlătura decât după foarte mult timp; alte ori este vorba despre dificultăţile specifice misiunii apostolice.
Limitele personale te fac să fii un vas de lut, însă transformarea lor în momente în care devine vizibil ajutorul lui Dumnezeu te pun în condiţia de a-i aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru ele.
Rănile dureroase ale lui Isus răstignit, prin Înviere, au devenit răni glorioase. "Rănile" din viaţa preotului, prin intervenţia puternică a lui Dumnezeu, devin momente de har.
După M. Lavra, Preti uomini, Dehoniane 2002
