La sfârșitul anului trecut (10-13 noiembrie 2014) a avut loc la Assisi Adunarea Conferinței Episcopale Italiene (= CEI) privitoare la formarea și viața preoților. Au participat 219 membri, 12 episcopi emeriți, 32 de experți și reprezentanți ai preoților, ai călugărilor și ai mișcărilor laice.
Atenția păstorilor Bisericilor locale pentru slujirea preoțească a fost unul din punctele importante pe ordinea de zi, care a mai cuprins, printre altele, analiza situației familiilor, comunitățile de creștini din alte țări și persecuțiile la care sunt supuși, precum și atenția pe care Episcopatul italian o acordă bunurilor culturale ecleziastice.
Într-un prim moment, episcopii s-au oprit asupra formării iniţiale, cea din Seminar. În mesajul trimis de Papa Francisc, el a amintit importanța evitării unei figuri a "preotului clerical, al cărui comportament riscă să îndepărteze lumea de Domnul", precum şi a "preotului funcţionar care, în timp ce îşi face datoria, el îşi caută mângâierea departe de Domnul". Păstorii Bisericilor au cerut ca Seminarul să fie cu adevărat un itinerariu de iniţiere, în care experienţele pastorale nu trebuie să treacă în plan secundar dimensiunea comunitară şi în care admiterea la ordinele sacre să ştie să verifice atitudinile necesare fraternităţii prezbiterale şi ascultării ecleziale: acestea sunt exigenţe cerute nu de anumite criterii organizatorice sau funcţionale, ci de legătura sacramentală care îi constituie pe preoţi şi pe episcop într-un singur trup.
În ceea ce priveşte formarea preoţilor în timpul slujirii, episcopii au reafirmat necesitatea unor perioade, metode şi locuri în care să se poată creşte împreună cu preoţii lor, într-o experienţă de comuniune reală. "Primul dar pe care suntem chemaţi să-l oferim Bisericii - au afirmat episcopii - nu este activismul, ci mărturia fraternităţii". Aceasta din urmă se hrăneşte din împărtăşirea experienţei de credinţă, din dialogul care vorbeşte despre disponibilitatea de a pune în comun viaţa proprie cu viaţa celuilalt şi îl ajută pe preot să descopere bucuria de a-şi fi dăruit viaţa. Papa Francisc, în mesajul trimis Adunării Generale a CEI, a amintit că numai acela care îşi va ţine privirea îndreptată spre ceea ce este esenţial, numai el poate reînnoi "da"-ul său spus darului primit, în diferitele etape ale vieţii, neîncetând să fie o jertfă de sine; numai acela care se lasă modelat de Păstorul cel Bun, numai acela găseşte pace şi putere în slujire; numai acela care respiră într-un orizont al fraternităţii prezbiterale iese din falsităţile unei conştiinţe care se pretinde epicentrul a toate, măsura unică a simţirilor şi acţiunilor sale. În acest context, membri Adunării s-au exprimat în favoarea unei redefiniri a îndatoririlor preotului şi a unor priorităţi care să constituie centrul slujirii sale, precum şi în favoarea găsirii unor forme care să îl ajute să se simtă mai puţin apăsat de povara gestiunii administrative.
Pa lângă iniţiativele care au în vedere clerul tânăr, a fost amintită necesitatea unor propuneri de formare permanentă şi pentru celelalte etape ale vieţii preoţeşti, deci şi cea a bătrâneţii. Nu este vorba de a fi căutate izvoare speciale de spiritualitate - s-a subliniat - ci de a-i ajuta pe preoţi să trăiască slujirea lor ca izvor de sfinţire.
În aceeaşi termeni s-a exprimat şi Președintele Comisiei Episcopale pentru cler și viața consacrată din cadrul CEI, Mons. Francesco Lambiasi (foto), episcop de Rimini, care într-un interviu acordat săptămânalului Settimana Attualità Pastorale, a vorbit despre necesitatea formării permanente și despre viaţa frățească. El a subliniat faptul că uneori, împreună cu "mirosul oilor", noi transmitem şi emanaţia neplăcută a sudorii noastre, a frustrărilor noastre, în loc să transmitem parfumul bucuriei unei vieţi care s-a dăruit în întregime Împărăţiei şi Poporului lui Dumnezeu. "Dacă se stinge în păstor flacăra iubirii pentru Păstorul cel mare al oilor, dacă în suflet se blochează pasiunea şi se prăbuşeşte entuziasmul, dacă se consumă zelul pentru Evanghelie, cum vom putea să mergem la oameni şi să spunem că noi transmitem o veste bună? Şi cum vom putea aprinde în tineri vreo scânteie vocaţională"?
Formarea permanentă nu trebuie să se reducă la o serie episodică de întâlniri izolate. Formarea permanentă a clerului este un drum de convertire continuă. Preotul se converteşte mereu după ideal. Nu invers! Nu idealul trebuie convertit şi modificat după convingerile şi experienţele acumulate de preot în anii (mai mulţi sau mai puţini) de preoţie. Convertirea este opusul narcisismului de care și preotul se poate molipsi, pentru că "implică renunţarea la sine şi mai implică un exerciţiu care a devenit din ce în ce mai rar: să ai curajul să te pui în discuţie pentru toate alegerile făcute".
Este la fel de importantă şi rămâne încă de descoperit valoarea corectării fraterne, prezentă şi în comunităţile de la începuturile Bisericii. Nu numai Biserica prezidată de apostolul Matei, ci şi cea condusă de Iacob şi de Paul practicau corectarea fraternă. Este un exerciţiu care trebuie să înceapă din Seminar. Nu este o floare care apare spontan. Ea trebuie cultivată. Trebuie ca preoţii să se întâlnească şi, ca fraţii, să discute despre diferitele îndatoriri, despre momentele de criză. Şi asta nu numai atunci când se întâlnesc pentru Liturghie.
În încheierea interviului, episcopul Lambiasi a vorbit despre legătura atât de necesară dintre formarea iniţială şi formarea permanentă.
"Dacă Seminarul vorbeşte (pe drept cuvânt) despre comuniune, dar apoi viaţa preotului dezminte această realitate, se provoacă multă dezorientare. Prezbiteriul unei Dieceze trebuie să-şi redescopere responsabilitatea sa formativă, nu în formă directă, ci printr-un stil de viaţă care să nu infirme tot ceea ce a fost predat seminariştilor în Seminar. Dimensiunile cele mai supuse riscului sunt formarea umană şi formarea spirituală. Atunci când formarea umană nu este suficientă, se iese din Seminar fără a avea o idee clară şi obiectivă despre sine, despre limitele proprii şi despre resursele proprii. Înainte să te dăruieşti, înainte să te stăpâneşti, trebuie să te cunoşti. În ceea ce priveşte formarea spirituală, este mai mult decât necesară o experienţă puternică de convertire. Când un preot afirmă (nu neapărat prin cuvinte) că nu Isus este centrul vieţii sale, atunci pe ce îşi sprijină celibatul, sărăcia, ascultarea? Dacă nu am format omul şi creştinul, atunci cum putem forma păstorul"?
În locurile în care lucrurile merg bine, în care se respiră un aer pastoral şi comunitar sănătos, acolo preoţii se roagă împreună, se susţin, se destind împreună, împreună se ocupă de una sau de mai multe comunităţi. Aceste aspecte nu pot fi impuse, ele pot şi trebuie să fie favorizate, susţinute, însoţite şi propuse întregului prezbiteriu.
După www.clerus.va, Insistere su formazione permanente e vita fraterna. Intervista a Mons. Lambiasi sulla formazione e la vita dei presbiteri
