Schimbările care au survenit în ultima vreme în diferite domenii (social, uman, eclesial, tehnologic, media), au modificat și termenii între care se propune astăzi vocația la preoție sau la viața consacrată. În unele contexte au avut loc adevărate revoluții culturale, cu atitudini și viziuni diferite asupra lucrurilor. Câțiva factori sunt cu adevărat demni de a fi propuşi spre analiză.
În societate se diminuează din ce în mai mult spiritul de slujire. Chiar și politica, văzută ca o slujire a omului, îi lasă loc încetul cu încetul tehnicii. Dispare reflecția în favoarea pragmatismului. Politicianul nu este cel care face o meserie din politică, el este un întreprinzător care a intrat în politică.
Mijloacele de comunicare exercită o dominație puternică în toate domeniile. Cine le posedă, domină societatea, face să fie gândit și crezut ceea ce este transmis de el. Este victoria imaginii asupra esenței, adică ceea ce se opune maturizării, înţelepciunii şi bogăţiei omeneşti care înseamnă mai mult "a fi" decât "a părea". Excesul informaţiei face ca persoana să nu mai aibă timp (şi, curând, nici chef) să asimileze, să înţeleagă, să discearnă, să facă o sinteză. Nu reuşeşte să confrunte convingerile sale cu avalanşa de informaţie care vine peste ea. Şi atunci, trăieşte de multe ori în contradicţie: ceea ce gândeşte este diferit de ceea ce face. Ştie o mulţime de lucruri, dar le confundă pe cele importante cu cele secundare, pe cele esenţiale cu cele efemere, pe cele valide cu cele nesemnificative. Datorită răspândirii culturii (de orice fel), creşterea numărului de reviste, ziare, cărţi, radio, tv, lumea este bombardată de o mare cantitate de afirmaţii care la un moment dat sunt contradictorii şi pe care, logic, nu le poate asimila.
Trăim din ce în ce mai mult emoții, senzații, experiențe precise, care nu sunt rodul unor raționamente, nu sunt constante. Biserica și Viața Consacrată, care au nevoie de o reflecție sănătoasă, se găsesc pierdute în acest iureș al concluziilor fără premise.
Persoana trăiește din flash-uri, preferă situațiile care nu au legătură între ele. Atunci când o piesă dintr-un dispozitiv se strică, ea nu este reparată, se înlocuiește tot dispozitivul. Omul de astăzi nu are acea unitate, acea coerență care să organizeze deciziile sale de viață în jurul unui centru unificator.
Viteza crește, ritmul se întețește, de aceea distanțele dintre generații se măresc rapid. Nici nu apuci să asimilezi ceva, că deja trebuie să schimbi din nou.
Familia trece prin numeroase încercări pentru care nu este pregătită. Pe de o parte, mobilitatea crescândă, care a separat nucleele familiale, pe de altă parte, incapacitatea de a gestiona lumea copiilor şi a tinerilor.
Și din punct de vedere vocațional terenul s-a redus destul de mult. Mentalitatea lumii de astăzi este marcată de criterii de obiectivitate științifică, de eficacitate tehnologică și de reprezentare democratică. În această situație, factorul religios este considerat ceva privat, rolul social al preotului sau al călugărului nu găsește recunoaștere așa cum se întâmpla odată. Ei sunt admirați doar la nivel personal, lumea se emoționează când participă la o hirotonire sau la o profesiune, dar aceste evenimente nu sunt percepute ca ceva care face parte din aluatul unei societăți. Pentru mulți, acest tip de viață "nu poate fi niciodată al meu". Consacraţii sunt nişte "eroi", sau personaje ciudate, care îţi vor spune mereu lucruri pe care lumea obişnuită nu le gândeşte.
În aceste condiţii, mai este posibilă astăzi oferta totală a vieţii şi consacrarea totală?
În primul rând, trebuie să depăşim prejudecata conform căreia tinerii de astăzi nu sunt capabili să se mai dedice lui Dumnezeu pentru că nu pot fi fideli, sau pentru că nu sunt generoşi, sau nu mai au spirit de jertfă. Să încercăm să nu cădem în ispita veche de când lumea, care începe cu cuvintele "pe vremea mea... era mai bine"! Fiecare epocă are avantajele şi dezavantajele sale. Sf. Augustin spunea deja în sec. al IV-lea: "Vei găsi lume care se plânge de timpul în care a trăit, convinşi fiind că numai perioadele trecute au fost bune. Dar dacă i-ar întâlni pe strămoşii lor, cu siguranţă că nu ar lipsi nici atunci această remarcă. Dacă tu consideri bun timpul trecut, asta se întâmplă pentru că timpul trecut nu mai este al tău" (Sermones, PLS 2, 441-442). Situaţia nu este aşa de simplă. Ea nu poate fi conţinută în întregime, în fraza citată mai sus. Astăzi există mai multe situaţii de dubiu și de rătăcire ca în trecut. Există mai multă nesiguranţă în momentul deciziei consacrării totale, preoţeşti, călugăreşti sau matrimoniale. Tânărului, care prin instinctul său şi prin nevoia sa psiho-afectivă depinde de grup, îi este greu să se separe de el şi să conducă la maturizare vocaţia sa, să o vadă ca pe o chemare personală a lui Dumnezeu, indiferent de ce fac alţii, chiar prietenii săi cei mai buni... După înviere, Isus îl cheamă din nou pe Petru (cf. In 21,20-22). El nu refuză, dar reacţionează ca un adolescent care întreabă de prietenul său. "Cu acesta ce va fi"?
În al doilea rând, se poate întâmpla ca motivele spirituale şi teologice să nu fie mereu cele care stau la baza intrării unui tânăr în preoţie sau viaţa consacrată. La început, candidatul dă mai multă importanţă aspectului exterior, decât formării sale interioare. Motivaţiile exterioare nu sunt mereu în conformitate cu motivaţiile interioare. Există motivaţii conştiente şi motivaţii inconştiente care trebuie analizate, purificate, conduse către acel ideal care unifică întreaga viaţă.
Se vorbeşte de două sindroame tipice tinerilor de astăzi:
1) Sindromul lui Iona - Conform cărţii Vechiului Testament, Iona a fost chemat la o misiune profetică; dar fuge pentru că se sperie. Este frica de responsabilitate, frica unei implicări profunde, fidele, de durată.
2) Sindromul cameleonului - Animalul îşi schimbă culoarea pielii, adaptându-se la culoarea pământului sau a vegetaţiei, pentru a se ascunde şi apăra. Acesta poate fi stilul de viaţă al multor tineri. Vieţi care au coloraturi diferite, în funcţie de rolul pe care îl joacă sau de starea sufletească personală sau de contextul în care sunt inseraţi. Viaţa trăită cu o mască pe faţă, fără curajul de a prezenta lumii (sau măcar de a-l defini) adevăratul chip, identitatea pură, decizia proprie, "pielea" adevărată.
În al treilea rând, tânărului de astăzi îi este greu să centralizeze, să focalizeze, să polarizeze, să se concentreze pe o singură decizie care să îi conducă toată viaţa. Persoanele de astăzi nu sunt mai puţin calificate decât cele de odinioară. Dimpotrivă, tinerii de astăzi ştiu mult mai multe decât adulţii. Dar cunoaşterea lor este fragmentară, dispersată, nesigură şi, de aceea, vulnerabilă. De aceea se simte slăbită şi capacitatea lor de a se decide şi de a fi fideli deciziei lor. Gândirea post-modernă este expresia sensibilităţii unei epoci care iubeşte şi doreşte detaliul, fragmentul, partea, ceea ce face diferenţa, este o sensibilitate care doreşte un continuu happening. La aceasta sunt educaţi în mare parte tinerii de astăzi. În loc de fericirea viitoare totală, le sunt propuse acum fragmente de fericire, posibilă acum şi aici! Nu mai sunt educaţi să fie furnici, care să adune cu gândul la viitor. Omul postmodern nu mai tinde la obiective mari, ca cei din trecut, care au trebuit să construiască totul de la zero. Omul de astăzi trăieşte prezentul cu un efort minim, nu din lipsă de generozitate, ci din teama de a investi prea mult în nişte lucruri care se pot schimba de la un moment la altul.
Globalizarea, "generaţia now", slăbirea sentimentului religios, lipsa unor modele, secularismul, conştiinţa propriilor limite, sunt alte provocări care modifică dispoziţia tinerilor de a face o alegere de viaţă definitivă.
Cu toate acestea, există şi destule aspecte pozitive: prietenia între tineri, bucuria de a trăi, viaţa văzută ca o sărbătoare, sinceritatea, capacitatea de a relaţiona, de a-i accepta pe alţii, împărtăşirea experienţelor şi a lucrurilor, toleranţa, sprijinirea cauzelor de dreptate, participarea la grija faţă de ambient, recunoaşterea unui pluralism sănătos, necesar pentru îmbogăţirea personală şi comunitară, egalitatea fiinţei umane, neacceptarea minciunii, a ipocriziei...
În acest context, Biserica se pronunţă în favoarea unei generozităţi care să ne facă să dedicăm cele mai bune energii pentru formare. Persoanele care vor să se dedice lui Dumnezeu în preoţie sau în viaţa consacrată sunt printre bunurile cele mai preţioase ale Bisericii. Fără ele, toate planurile, proiectele şi structurile noastre rămân pură teorie. Într-o epocă atât de rapidă ca a noastră, trebuie mai mult ca oricând să avem perseverenţă şi răbdare în această muncă de formare pentru a atinge obiectivele pe care ni le-am propus. Avem nevoie de seninătate şi de profunzime pentru că edificiul consacrat al unei persoane se construieşte lent, cu răbdare şi în linişte (cf. Ripartire da Cristo, 18f).
Orice tânăr sau tânără care doreşte să se consacre lui Dumnezeu ştie că această decizie a sa a fost precedată, anticipată de adeziunea totală de iubire a lui Dumnezeu, cel care cheamă pe cine voieşte şi care este fidel. Am fost aleşi de Dumnezeu, pe când noi nu îl cunoşteam. El ne-a precedat cu creaţia, cu răscumpărarea și cu oferta sa de mântuire, aici şi acum. Acest adevăr teologic devine un stimul constant pentru cel care doreşte să i se consacre lui.
Istoria noastră personală, prin intervenţia lui Dumnezeu, devine o istorie sacră. Este o istorie de speranţă şi de fidelitate, căci aici se întâlnesc două libertăţi şi două fidelităţi: cele ale lui Dumnezeu şi cele ale unui credincios, care ajutat de har, se simte chemat să meargă necondiţionat pe urmele lui Cristos. Cel care îşi dedică viaţa lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului, devine prelungirea în timp a fidelităţii pe care Isus a avut-o pentru Tatăl. Victoria lui Isus este izvorul nesecat al curajului şi al speranţei pe care un tânăr sau o tânără trebuie să o aibă în faţa chemării lui Dumnezeu.
"Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor" (Mt 28,20).
"Aveţi încredere! Eu am învins lumea"! (In 16,33)
După J. Rovira, L'impegno definitivo nella vita consacrata, Istituto Claretianum, 2007
