De fapt, vom vorbi despre tăcere. Vrem să indicăm imediat aspectul pozitiv al acestui versant al grijii preotului: tăcerea, ca absență a zgomotului și a cuvintelor, nu este o valoare în sine decât dacă este căutată concentrarea necesară ascultării Cuvântului.
Există o tăcere greșită care este efect al excesului de gălăgie. Pare paradoxal, dar experții susțin că tocmai din cauza zgomotului continuu, datorită bombardamentului frenetic de sunete și de cuvinte la care este supus omul contemporan, el devine taciturn, puțin sociabil, neliniștit, agresiv. Este constrâns să trăiască o tăcere amară, rea. Nu mai reușește să înăbușe vocile, neliniștile, vârtejul de murmurări pe care le are în interior. Întâlnirea cu adevărata liniște îl deranjează: după câteva minute, el se manifestă ca într-o criză de abstinență, caută neliniștit să se înconjoare de vreun zgomot, cât de mic, pentru a umple tăcerea neagră.
Există, însă, o tăcere care are în vedere o întâlnire. O tăcere câștigată, pacifică. Ea pune inima într-o situație de așteptare.
Așa cum se întâmplă cu cineva care urcă pe un munte sau este în deșert, această tăcere ne conduce în profunzimea inimii, acolo unde numai Domnul poate pronunța cuvinte care merită efortul de a fi ascultate. "Iată, o voi atrage la mine, o voi conduce în pustiu şi îi voi vorbi la inimă" (Os 2,16). Binecunoscutul text profetic încadrează bine experienţa tăcerii între două condiţii de autenticitate: pe de o parte, există acţiunea divină care ne invită la cea mai profundă intimitate ("o voi atrage la mine"); pe de altă parte, există evenimentul unui Cuvânt adresat inimii, pe care doar ascultarea interioară, purificată de atmosfera tăcută a deşertului, o poate percepe.
De la un preot se cere ca el să favorizeze această iniţiativă şi să se facă promotorul acestui tip de ascultare. De aceea, este de dorit ca el să păstreze în viaţa sa momente suficiente de exercitare a tăcerii, exterioare şi interioare.
Omul care "rămâne cu Dumnezeu" este în mod spontan un om al tăcerii. Toate facultăţile sale sunt concentrate în a percepe susurul Cuvintelor divine, care apoi trebuie strigate de pe acoperişuri, dar care mai întâi sunt primite în secretul cel mai intim al inimii.
Este util să privim la exemplul Mariei care medita ceea ce a auzit şi a văzut, păstrând toate acestea în inima ei. Dragostea faţă de sf. Scriptură, faţă de sf. Evanghelii, ne face să închidem alte canale şi alte posturi emitente pentru a păstra memoria vie a acestui Cuvânt. Cum ar putea să supravieţuiască această intimitate, dacă nu într-un climat de tăcere?
Respectând profunzimea acestei aşteptări şi acestei întâlniri vom putea instaura un dialog serios cu Dumnezeu, ca premisă necesară a oricărei acţiuni pastorale.
Aşadar, să-i dăm cuvântul... lui Dumnezeu. Numai îngrijind tăcerea, îl vom putea asculta, îl vom lăsa să vorbească,să se exprime, să ne sfătuiască.
Preotul, ca slujitor al Cuvântului, este continuu angajat în vestirea Evangheliei. Există momente în viaţa lui în care abundenţa cuvintelor îi dă impresia că ceea ce spune are legătură cu predica pe care trebuie să o ţină peste o oră, sau mâine; că discuţia pe care a terminat-o cu cineva poate să continue cu următoarea persoană care îl caută. De la un moment la altul este nevoie ca preotul să se "încarce" în momente de tăcere, ascultând şi contemplând, pentru a evita ca vorbele lui să devină vorbărie deşartă şi exerciţiu retoric lipsit de viaţă.
Numai cel care este expert în arta grea a tăcerii autentice va fi în măsură să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi cuvintele oamenilor care trebuie să se întâlnească cu primele ca să se mântuiască. Mulţi creştini au renăscut doar pentru că, în sfârşit, au întâlnit un preot care a ştiut... să asculte.
După D. Coletti, Vivere da prete, Ancora 2010
